Nu e deloc întâmplător faptul că medicii,
alături de toate categoriile de personal medical direct implicate în asigurarea
de îngrijiri, sunt una din categoriile vizate de vaccinarea cu prioritate, cel
mai bun exemplu fiind dat de imunizarea gripală sezonieră sau pandemică. Măsura
are o dublă raţiune. În primul rând, este vorba de protecţia primară a
profesioniştilor din sănătate şi de asigurarea prezenţei acestora la datorie
atunci când este mai multă nevoie de ei. În plină epidemie de gripă, de pildă,
nu îţi doreşti ca medicii din gardă să contracteze infecţia, cu consecinţe
mergând de la absenteismul simplu până la complicaţii grave. În plus, cel de-al
doilea motiv pentru favorizarea vaccinării cu prioritate a personalului medical
este posibilitatea de a transmite mai departe infecţia, adică de a se
transforma din îngrijitor în sursă secundară de răspândire a epidemiei. La
camera de gardă, nu se prezintă decât excepţional oameni în plină sănătate.
Pentru bolnavii care intră în contact cu personalul medical, o infecţie
supraadăugată unor afecţiuni cronice este ultimul lucru de care au nevoie.
Uneori, chiar ultimul lucru care li se întâmplă. Protecţia medicului nu este
deci univalentă, ci bivalentă. Profesionistul îşi protejează indirect şi pacienţii,
având întâi grijă de propria sănătate. Pare cu atât mai bizar, astfel, faptul
că vaccinarea antigripală a personalului medical este – cel puţin în România,
dar nu numai – mai mică decât vaccinarea populaţiei generale (şi asta în condiţiile
în care imunizarea asigurată prin programul naţional este oricum insuficientă).
Anecdotic vorbind, pentru România ar merge modelul în care personalul medical e
liber să aleagă dacă să se vaccineze sau nu, dar e obligat să îşi dea demisia
dacă ar contracta boala în urma refuzului vaccinării.
Dar ce justificări au medicii care vin
bolnavi la serviciu? Căci riscurile de transmitere a unei boli către persoane
vulnerabile este mare, iar pacienţii nu sunt singurele victime potenţiale, ci şi
colegii, personalul medical. Răspunsurile vin dintr-un foarte interesant studiu1
publicat recent în JAMA Pediatrics. Personalul medical dintr-un spital
din Philadelphia (Pennsylvania) a fost invitat să răspundă, în mod anonim, la
un chestionar referitor la prezenţa la serviciu în pofida unor semne de boală
infecţioasă. Au răspuns 280 de medici clinicieni şi 256 de alţi profesionişti
din sănătate (asistenţi medicali cu diverse pregătiri). Rezultatele sunt
surprinzătoare, deoarece exprimă o contradicţie logică: deşi 95,3% din
respondenţi (504 persoane) cred că prezenţa personalului bolnav la spital este
un risc pentru pacienţi, 83,1% (446) au continuat să lucreze în pofida unei
boli, cel puţin o dată în ultimul an. Simptomele personalului medical bolnav
prezent la serviciu au inclus: diaree (30% din cazuri), febră (16%), debut acut
al unor simptome respiratorii (55,6%).
Şi totuşi, care sunt motivele prezenţei la
spital a medicilor bolnavi? Altruismul, se pare, a fost argumentul cel mai
important: 98,7% din cei care au răspuns la chestionar au mărturisit că nu au
vrut să-i dezamăgească pe ceilalţi colegi, iar 92,5% s-au gândit la dezamăgirea
pacienţilor. Surprinzător însă, aproape două treimi (342) au venit bolnavi de
frica persecuţiilor colegilor. Din răspunsurile libere primite, s-au desprins
câteva alte nuanţe ale motivaţiilor: dificultatea de a găsi un înlocuitor,
cutuma de a nu lipsi de la serviciu decât în cazul unei boli foarte grave şi înţelegerea
diferită a ce înseamnă „prea bolnav pentru a lucra“. Concluzia studiului este
însă simplă şi clară: medicii şi personalul medical lucrează deseori bolnavi,
cu toate că sunt conştienţi că astfel îşi pun pacienţii la risc.
Editorialul2 care discută
rezultatele studiului utilizează termenul introdus acum cinci ani de Eric
Widera3 – „prezenteism“ – şi încearcă să găsească soluţii pentru
acest fenomen atât de răspândit: utilizarea unui sistem de restricţii ale
prezenţei la serviciu în cazul manifestării unor simptome-cheie (precum
conjunctivita, vărsăturile, diareea sanguinolentă sau mai mult de două episoade
de diaree apoasă, icterul, febra peste 38,5°C). Utilitatea acestor restricţii
este însă îndoielnică, dat fiind că manifestările simptomatice sunt adesea
precedate de o perioadă de contagiozitate asimptomatică.
Neutrofilul
sinucigaş şi ateroscleroza
Un grup londonez descrie, într-un studiu4
publicat astăzi (17 iulie) în Science, o etapă anterior necunoscută în
cascada inflamaţie–ateroscleroză. Deşi era cunoscută implicarea neutrofilelor
în procesul aterosclerotic, nu se cunoştea exact modul de acţiune al acestor celule.
Rezultatele echipei engleze arată că neutrofilele răspund prezenţei cristalelor
de colesterol prin eliberarea unor capcane extracelulare (NETs), care, la
rândul lor, pregătesc macrofagele pentru eliberarea de citokine (fig. 1). Mai
departe, interleukina 1β activează limfocitele T helper 17, care amplifică
recrutarea celulelor imune în placa aterosclerotică.
Neutrofilele sunt capabile să elibereze,
printr-un act suicidal (NET-oză), material citosolic şi nuclear care prinde ca
într-o capcană microbii extracelulari (fig. 2).
Aceste capcane
neutrofilice au o structură reticulată care conţine ADN, histone,
neutrofil-elastază şi mieloperoxidază. Studiul citat a identificat structurile
respective la nivelul leziunilor aterosclerotice dintr-un model murin, în
preajma cristalelor de colesterol şi a macrofagelor (fig. 3).
Un
editorial5 publicat tot în numărul de astăzi al celebrei reviste
americane discută posibilele implicaţii terapeutice pe care descoperirea
semnalizării neutrofil–macrofag le-ar putea avea – însă acestea par foarte
îndepărtate la acest moment.
Corpul calos şi neuroreabilitarea
Într-un studiu6 publicat
miercurea aceasta în Journal of Neuroscience, un grup din Los Angeles
descrie ceea ce ar putea deveni în curând un marker obligatoriu de determinat
în traumatismele craniocerebrale la copii şi adolescenţi, dată fiind corelarea
sa foarte bună cu funcţia cognitivă ulterioară. Mai exact, este vorba de
integritatea sau lezarea corpului calos (substanţa albă care conectează cele
două emisfere cerebrale); afectarea semnificativă a acestei structuri, în
traumatismele craniocerebrale moderat-severe la copii, se corelează cu un
prognostic foarte rezervat al neuroreabilitării.
Notă autor:
1. Szymczak JE et al. Reasons why physicians and advanced practice clinicians work while sick: a mixed-methods analysis. JAMA Pediatr. 2015 Jul 6
2. Starke JR, Jackson MA. When the health care worker is sick: primum non nocere. JAMA Pediatr. 2015 Jul 6
3. Widera E et al. Presenteeism: a public health hazard. J Gen Intern Med. 2010 Nov;25(11):1244-7
4. Warnatsch A et al. Neutrophil extracellular traps license macrophages for cytokine production in atherosclerosis. Science. 2015 Jul 17;349(6245):316-20
5. Nahrendorf M, Swirski FK. Neutrophil-macrophage communication in inflammation and atherosclerosis. Science. 2015 Jul 17;349(6245):237-8
6. Dennis EL et al. Callosal function in pediatric traumatic brain injury linked to disrupted white matter integrity. J Neurosci. 2015 Jul 15;35(28):10202–11
Abonează-te la Viața Medicală!
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.