Un robot foarte inteligent
Neuroreabilitarea după accidentul vascular
cerebral ori după un traumatism craniocerebral sau spinal rămâne, deocamdată,
un proces pentru care dovezile existente sunt insuficiente. Procedurile
indicate au demonstrat empiric că pot da rezultate, fără să fie foarte clar cum
pot fi dozate și personalizate pentru a maximiza efectele în funcție de
deficitul pacientului și de configurația defectului neuronal restant. Scriam,
acum aproape șase ani, tot în „Viața medicală”, despre rezultatele obținute la
MIT cu dispozitivul robotic de neuroreabilitare MIT-Manus. Creatorul sistemului
respectiv, Hermano Igo Krebs, unul dintre pionierii domeniului și printre cei
mai citați cercetători din neuroreabilitarea robotică, a condus, câțiva ani mai
târziu, un amplu studiu clinic, ale cărui rezultate au rămas însă
neconcludente, tocmai din cauza variabilității mari a leziunilor cerebrale
cauzatoare de deficit neurologic.
Soluția ar putea să vină însă dintr-o
abordare inovatoare a felului în care este gândit procesul de neuroreabilitare,
prin adaptarea acestuia cât mai mult la pacient. Un astfel de sistem inovator a
fost gândit de cercetătorii de la Institutul federal de tehnologie din Lausanne
(EPFL), iar primele rezultate au fost publicate miercurea aceasta (19 iulie) înScience Translational Medicine. Articolul1 descrie un sistem
ai cărui senzori colectează nu mai puțin de 120 de variabile legate de mișcarea
corpului, pe care le interpretează cu ajutorul unei rețele neuronale
artificiale, care apoi acționează, printr-un ham complex atașat pacientului, cu
forță de susținere și de înaintare (fig. 1). Forțele aplicate sunt
individualizate pentru fiecare pacient, în funcție de deficitul înregistrat de
senzori, permițând persoanelor cu deficit neurologic să capete un echilibru
stabil și să efectueze mișcări de care nu erau altfel capabili (fig. 2).
Astfel, pacienții care nu erau în stare să se deplaseze au putut merge normal
cât timp au purtat hamul robotic, iar cei capabili să meargă și-au îmbunătățit
echilibrul, coordonarea membrelor, plasarea picioarelor și întoarcerile.
Efectele obținute după reprize de o oră de
antrenament cu hamul robotic au fost evidente și după înlăturarea acestuia,
performanțele locomotorii fiind ameliorate imediat după exerciții. În
comparație, un program de o oră la banda rulantă (folosită în mod obișnuit în
programele de neuroreabilitare) nu numai că nu a avut aceleași efecte, dar
chiar a dus la o afectare a locomoției la un pacient.
Deocamdată, rezultatele comunicate au fost
obținute după testarea lor pe doar 26 de pacienți, iar încercarea de a măsura
impactul exercițiilor cu durata de o oră s-a realizat la doar cinci pacienți,
însă autorii scriu că dispozitivul robotic este deja testat clinic pentru
neuroreabilitarea pacienților cu leziuni spinale. Rămâne de văzut dacă algoritmul
utilizat va confirma și pe loturi mai mari.
Copiii fără tată au telomerele
mai scurte
Sunt multe studiile care arată că lipsa
tatălui din viața copilului are efecte negative semnificative pentru
dezvoltarea ulterioară, care merg de la evidentele probleme psihologice și
psihiatrice, la probleme somatice și imunologice, cu răsunet îndelungat în
viața ulterioară de adult. Iată că un studiu2 publicat marți (18
iulie) în Pediatrics, revista Academiei americane de pediatrie, aduce
noi dovezi ale consecințelor pe care absența tatălui le are asupra copilului.
Și dovezile sunt cu adevărat surprinzătoare, deoarece markerul biologic
cercetat de grupul de la universitățile Ann Arbor, Princeton și Columbia a fost
lungimea telomerelor (determinată dintr-o probă de salivă). Telomerele sunt
secvențe ADN localizate la extremitățile cromozomilor, care scad în dimensiuni
progresiv, cu fiecare diviziune celulară. Odată ce scurtarea telomerelor atinge
un prag critic, celula intră într-o stare de senescență și nu se mai poate
divide. Scurtarea telomerelor este, în fapt, un proces de îmbătrânire.
În studiu au fost incluși 2.420 de copii
din douăzeci de orașe americane mari. Rezultatele obținute sunt foarte
interesante: la vârsta de 9 ani, copiii rămași fără tată (prin separarea sau
divorțul părinților, deces patern sau încarcerare) au prezentat telomere
semnificativ mai scurte decât ceilalți copii (o reducere cu 14%). Asocierea cea
mai importantă a fost cu decesul patern (16%). În plus, prezența unor alele
favorizând inflamația s-a corelat cu o scurtare mai importantă a telomerelor.
Nu a contat, în schimb, vârsta la care s-a produs pierderea tatălui și nici
etnicitatea copilului.
Transplant bilateral de mână
la copil
Un articol3 publicat miercuri
(19 iulie) în revista Lancet Child & Adolescent Health (lansată în
aprilie 2017) prezintă rezultatele obținute la 18 luni de la alotransplantul
bilateral de mână la copil. În vreme ce procedura este mai clar și mai ușor de
aplicat la adult, la copil nu au fost comunicate până acum cazuri cu succes la
distanță. Copilul prezentat în articol avea opt ani la data la care s-a
practicat transplantul bilateral de mână și antebraț și suferise anterior nu
doar amputații ale celor patru membre, ci și un transplant renal (de la donator
înrudit).
Pregătirea intervenției s-a
făcut timp de doi ani, iar internarea în spital s-a prelungit luni bune după
transplantul de membre. Intervenția propriu-zisă a durat zece ore și 40 de
minute, după care a mai fost nevoie de o reintervenție pe artera ulnară, la
câteva ore postoperator. În primul an de la intervenție, au apărut mai multe
episoade de reject, care însă au fost reversibile prin intervenții
medicamentoase.
La șase luni de la intervenție, s-a
constatat prezența sensibilității la atingere ușoară, iar la șapte-zece luni
s-a confirmat prezența inervației musculare intrinseci a mâinii (fig. 3).
La 18 luni de la operație, băiatul este capabil să scrie și să mănânce, să
meargă singur la toaletă și să se îmbrace cu mai multă independență decât
înainte de transplant. Copilul continuă să primească tratament imunosupresor
combinat (patru medicamente), iar studiile neuroimagistice funcționale arată
reorganizare corticală motorie și somatosenzitivă.
