Titon şi rapamicina
Aminteam, în urmă cu două săptămâni, în
cadrul acestei rubrici, despre controversa pe care Gerovitalul H3 încă o suscită,
prin absenţa dovezilor ştiinţifice pentru clamatele sale efecte antiîmbătrânire.
Iată însă că medicina anti-aging primeşte şi veşti bune, precum cele desprinse
dintr-un interesant studiu1 publicat ieri (25 iulie) în Journal of Clinical Investigation.
Studiul german – cu nu mai puţin de 40 de autori – şi-a propus să cerceteze
modul în care rapamicina (sirolimus) prelungeşte durata de viaţă, relatată de
alte studii la mamifere. Interesant, rapamicina este un macrolid cercetat iniţial
pentru proprietăţile antifungice. Efectul său important este însă
imunosupresia, prin inhibarea răspunsului la IL2, blocând activarea
limfocitelor B şi T, cu indicaţie primară în prevenţia rejetului, după
transplantul de organe. Substanţa mai este utilizată şi la unele stenturi,
pentru efectul său antiproliferativ.
Revenind la studiul citat, acesta a
confirmat efectul ştiut asupra duratei de viaţă: şoarecii care au primit
rapamicină trăiesc cu trei până la patru luni mai mult decât animalele de
control; proporţional, această perioadă ar corespunde unui deceniu întreg, la
om. Dar cercetarea realizată de grupul german are marele merit de a investiga
în detaliu efectele rapamicinei asupra procesului de îmbătrânire, de a compara
funcţionarea diverselor aparate şi sisteme, dar şi de a documenta diferenţele
morfologice tisulare şi celulare dintre animalele care au primit rapamicină şi
congenerele lor netratate. Astfel, substanţa a ameliorat memoria şi învăţarea,
a contribuit la reducerea dimensiunilor foliculilor tiroidieni şi a grăsimii
corporale. Dar efectele observate nu au fost dependente de vârstă, aceleaşi
rezultate pozitive fiind înregistrate la şoarecii tineri. Concluzia cercetătorilor
este deci că rapamicina nu modulează procesul de îmbătrânire (neavând efecte,
de exemplu, asupra funcţiilor cardiovasculară sau hepatică, asupra reducerii
masei musculare sau asupra pierderilor de echilibru), efectul de prelungire a
duratei de viaţă fiind atribuit în special prevalenţei mult mai mici a
cazurilor de cancer, o cauză frecventă de mortalitate la şoareci.
Într-un comentariu2 publicat în
acelaşi număr al revistei, profesorul Arlan Richards (San Antonio, Texas)
aminteşte mitul lui Titon: fratele regelui Priam este răpit de zeiţa Eos, a
zorilor, care îi cere lui Zeus nemurirea, pentru Titon, şi o primeşte; darul
nemuririi devine însă blestem, căci Eos a uitat să ceară şi tinereţea veşnică,
astfel că Titon îmbătrâneşte şi ajunge în stadiul în care nu se mai poate mişca
deloc, văitându-se pentru eternitate. Profesorul american nu crede însă că
studiul german stabileşte, fără echivoc, dacă rapamicina prelungeşte viaţa acţionând
sau nu asupra îmbătrânirii. Abordarea propusă este alta: şoarecii care au
primit rapamicină prezintă un „fenotip Titon“? Cum răspunsul este, evident,
negativ, autorul comentariului crede că studiul german poate deschide calea
unor studii la om (medicamentul este aprobat pentru uz uman), pentru afecţiuni
ale vârstnicilor pentru care nu există încă vreun tratament; boala Alzheimer ar
putea fi un astfel de exemplu.
Şcoala de cardiologie de la Fundeni
Remarcăm publicarea, în European Heart Journal – Cardiovascular Imaging, a unui rezumat al
recomandărilor privind evaluarea ecocardiografică a regurgitaţiei valvulare
native. Documentul3, elaborat de Asociaţia Europeană de Imagistică
Cardiovasculară (EACVI) din cadrul Societăţii Europene de Cardiologie (ESC), îl
are printre autori pe conf. dr. Bogdan
Alexandru Popescu, trezorierul EACVI şi directorul laboratorului de
ecocardiografie EuroEcoLab, din cadrul clinicii de cardiologie Fundeni. De
altfel, prezenţa medicului român într-o importantă publicaţie internaţională nu
este deloc întâmplătoare, el fiind, în mai 2013, şi autorul unui review4,
la invitaţia editorilor revistei Heart, ce
apare sub egida Societăţii Cardiovasculare Britanice, afiliată la ESC.
Dar trebuie să semnalăm şi o cercetare5
originală, condusă tot de conf. dr. B. A. Popescu şi publicată în revista Cardiology, privind impactul regurgitaţiei
aortice semnificative asupra remodelării ventriculului stâng şi afectarea
hemodinamică din stenoza aortică severă. Studiul a vizat evaluarea consecinţelor
funcţionale şi hemodinamice ale remodelării ventriculului stâng la pacienţii cu
boală valvulară aortică mixtă, în comparaţie cu pacienţii cu stenoză aortică
izolată. Pacienţii din primul grup, în care stenoza aortică era însoţită de
regurgitaţie semnificativă, s-au dovedit a fi mult mai simptomatici decât
pacienţii cu stenoză aortică severă izolată. Implicaţia practică, în acest caz,
constă în sugestia că intervenţia precoce, la pacienţii cu stenoză şi regurgitaţie
aortică, ar trebui, probabil, să fie luată în considerare înainte de instalarea
simptomelor relevante.
Disfuncţia mitocondrială decide supravieţuirea în sepsis
Cum ar fi să dispuneţi de un algoritm care vă
permite să anticipaţi, la pacienţii cu sepsis din camera de gardă, ce cazuri
vor avea o evoluţie gravă şi care sunt pacienţii care nu au nevoie de resursele
unei secţii de terapie intensivă? Ei bine, un studiu6 de mare
anvergură, publicat miercurea aceasta (24 iulie) în Science Translational Medicine, propune chiar acest lucru.
Pe baza unor complicate analize ale
proteomului şi metabolomului pacienţilor internaţi, corelate cu evoluţia
ulterioară a pacienţilor, cercetătorii au reuşit să grupeze diferenţele dintre
diverşii markeri cercetaţi, în următoarele categorii: transportul acizilor graşi
şi beta-oxidare; gluconeogeneză; ciclul acidului citric. Diferenţa principală
dintre cazurile uşoare şi cele severe de sepsis a implicat producerea de
energie. Astfel, supravieţuitorii au reuşit să redreseze producţia energetică,
în vreme ce această modificare nu s-a înregistrat la cazurile cu evoluţie letală.
Important pentru acest studiu este că profilul molecular seric studiat şi
identificat poate indica precoce, încă din primele stadii ale sepsisului,
posibilitatea de evoluţie către exitus. În felul acesta, ar putea fi stabilite
judicios cazurile care necesită intervenţii energice în terapia intensivă,
permiţând direcţionarea resurselor – materiale şi umane – către pacienţii aflaţi
la mare risc.
Această
cercetare a avut şi o serie de rezultate colaterale, care contrazic câteva din
opiniile deja împământenite. Astfel, nu au existat diferenţe între metabolomul şi
proteomul plasmatic al supravieţuitorilor – fie ei cu sepsis, cu sepsis sever
sau cu şoc septic. De asemenea, germenii care au cauzat sepsisul nu au produs
diferenţe majore. În plus, studiul contrazice conceptul potrivit căruia
stadiile clinice ale sepsisului (necomplicat, sever, şoc) ar fi expresia
modificărilor moleculare, omogenitatea metabolomului şi proteomului fiind
remarcabilă.
