Bacteriile
dureroase
Cum şi mai ales de ce apare durerea în
cursul unei infecţii? Este senzaţia dureroasă consecinţa directă a infecţiei
sau efectul indirect al activării imune? Răspunsuri plauzibile par să vină
dintr-un foarte interesant studiu1 publicat în avans pe site-ul
revistei Nature, miercurea aceasta
(21 august). Grupul de la Harvard care a realizat această cercetare a utilizat
un model murin, cu injectarea unei încărcături de Staphylococcus aureus rezistent la meticilină (MRSA) într-unul din
membrele animalului. De remarcat este faptul că hiperalgezia a urmat evoluţia
încărcăturii bacteriene şi nu pe cea a edemului tisular sau a activării imune (fig. 1). Mai mult, activarea terminaţiilor
neuronale cu rol în nocicepţie (fig. 2)
nu a produs doar durere, ci şi o modulare a reacţiei inflamatorii locale: ablaţia
specifică a acestor neuroni a dus la 
dispariţia senzaţiei dureroase, dar şi la
creşterea infiltrării imune locale şi a limfadenopatiei ganglionului eferent.
Nu se cunoaşte încă mecanismul exact prin care activarea terminaţiilor nervoase
modulează răspunsul inflamator, însă studiul de faţă aduce o indicaţie
importantă asupra rolului pe care sistemul nervos îl poate juca în interacţiunile
gazdă–patogeni.
Editorialul2 semnat de profesorii
Victor Nizet şi Tony Yaksh, de la University of California, San Diego, aminteşte
şi de alte interacţiuni ale patogenilor cu organele de simţ şi se întreabă dacă
nu cumva bacteriile – patogene sau comensale – nu au un input direct asupra simţurilor
(văz, auz, miros). Este însă clar că studiul din Nature al grupului de la Harvard deschide drumul pentru noi cercetări
asupra modului în care bacteriile, prin modificarea directă a reacţiilor
senzoriale, pot modula, de pildă, răspunsul inflamator imun, în avantajul
propriu.
Markeri
serici pentru sinucidere
Creditat
ca dezvoltator al genomicii funcţionale convergente – CFG (o abordare prin care
se încearcă identificarea şi prioritizarea genelor şi biomarkerilor pentru afecţiuni
psihiatrice complexe), dar şi ca figură proeminentă a psihiatriei
personalizate, Alexandru B. Niculescu(foto) a absolvit medicina în 1991,
la UMF „Carol Davila“ Bucureşti; în prezent, este directorul Laboratorului de
neurofenomică, din cadrul Institutului de Cercetări Psihiatrice al Universităţii
Indiana, şi profesor asociat de psihiatrie şi neuroştiinţe medicale la Facultatea
de Medicină a aceleiaşi instituţii academice.
Marţi
(20 august), pe site-ul revistei Molecular
Psychiatry, grupul condus de profesorul de origine română a publicat un
foarte interesant studiu3 privind identificarea unor biomarkeri
pentru – atenţie! – suicid. Cercetarea a identificat întâi, prin CFG, la nouă
pacienţi cu tulburare bipolară, 41 de biomarkeri al căror nivel seric a crescut
semnificativ odată cu apariţia ideaţiei suicidare. Verificarea listei obţinute
prin CFG s-a făcut cu mostre de sânge obţinute (prin intermediul medicilor legişti)
de la sinucigaşi care şi-au dus până la capăt gestul. În urma analizei, s-a
ajuns la o listă de 13 markeri serici, puternic corelaţi cu suicidul. Dintre
aceştia, grupul american indică enzima SAT1 (spermidine/spermine
N1–acetyltransferase 1) ca
fiind cel mai bun marker identificat, mai ales că
nivelurile serice ale acesteia s-au corelat foarte bine cu spitalizările
(trecute şi ulterioare) ale cohortei de pacienţi cu tulburare bipolară
studiate. Dincolo de limitările inerente unei cercetări realizate pe un grup
restrâns, rămâne posibilitatea de a verifica validitatea biomarkerilor
identificaţi în acest studiu, printr-o cercetare prospectivă, mai extinsă.
Importanţa descoperirii făcute rezidă şi din furnizarea unui marker obiectiv,
la un subgrup de pacienţi psihiatrici care, adesea, prin negarea ideaţiei
suicidare, fac ca intervenţia terapeutică să fie dificilă.
Numărul de antigene
din vaccinuri nu afectează dezvoltarea
neuropsihică
Se
vorbeşte mult despre efectele negative ale vaccinărilor. Se vorbeşte, căci este
vorba, de cele mai multe ori, de vorbe fără acoperire, perpetuate de persoane
lipsite de vreo pregătire medicală sau care eludează intenţionat dovezile ştiinţifice
existente. Nu-i vorbă, şi profesia medicală a contribuit masiv la neîncrederea
în vaccinuri – dacă e să ne referim doar la cazul celebru al lui Andrew
Wakefield şi la articolul fraudulos (motivat însă financiar) publicat în Lancet, care făcea o falsă legătură
între vaccinare şi autism. Se vorbeşte, deci, mult, uneori uitând că există
dovezi ori neştiind că ele pot fi găsite printr-o simplă căutare în PubMed.
Cei
interesaţi de subiect (curiozitatea este o precondiţie pentru a fi bine
informat) pot găsi un interesant studiu4, publicat de un grup de
experţi de la CDC Atlanta, în Pharmacoepidemiology
and Drug Safety, privind posibila legătură dintre numărul de antigene din
vaccinuri primite până la vârsta de 2 ani şi evaluarea neuropsihologică la
vârsta de 7–10 ani. Într-adevăr, numărul de antigene este unul din miturile
vehiculate de oponenţii vaccinării, ca fiind nociv pentru sănătatea copiilor
vaccinaţi. Astfel, experţii CDC au gândit un studiu prospectiv, care a inclus
puţin peste o mie de copii cu vârste de 7–10 ani, născuţi în intervalul
1993–1997, excluzând din studiu copiii cu afecţiuni influenţând dezvoltarea
neuropsihică în antecedente (encefalite, meningite, intoxicaţii cu metale grele
etc.). Pe baza istoricului vaccinal complet (inclusiv tipul specific de vaccin,
producătorul, data vaccinării), s-a calculat apoi numărul de antigene primite
de copii prin vaccinare. Diferenţa majoră în acest număr a fost dată de
componenta pertussis din DTP şi DTP-Hib: varianta celulară avea circa 3.000 de
antigene, în vreme ce varianta acelulară (DTaP) nu avea decât două-patru
antigene pentru această componentă.
În
medie, copiii au primit 7.266, 8.127 şi 10.341 de antigene la vârstele de 7, 12
şi, respectiv, 24 de luni. Rezultatele au dovedit însă că o creştere cu 1.000 a
numărului de antigene nu s-a asociat cu vreo modificare a rezultatelor
neuropsihologice. Mai mult, comparând copiii situaţi peste percentila 10 cu
aceia cu număr scăzut de antigene primite prin vaccinare, s-a observat că nu
există nici un efect advers. În schimb, copiii situaţi 
peste media numărului de
antigene primite au avut rezultate mai bune la testele de atenţie şi la cele
evaluând funcţiile executive.
Concluzia
studiului citat este simplă: numărul de antigene administrate prin vaccinare în
primii doi ani de viaţă nu influenţează negativ dezvoltarea neuropsihică a
copiilor, până la vârsta de 7–10 ani. Şi, ca să fim clar înţeleşi, asta nu
înseamnă că după vârsta de 10 ani ar apărea efectele de care se tem detractorii
vaccinării. Nicidecum, doar că – medici fiind – nu putem face afirmaţii decât
pentru situaţiile în care dispunem de dovezi, de date reproductibile.
