Eficienţă maximă cu efort minim
Intervenţiile simple pot fi ieftine şi
eficiente, contrar părerii – tot mai împământenite şi la noi – că o procedură
este cu atât mai bună cu cât este mai scumpă. Dovada afirmaţiei vine şi
dintr-un foarte frumos studiu clinic1 publicat săptămâna aceasta în JAMA Internal Medicine. Plecând de la
constatarea că antibioticele sunt frecvent prescrise incorect de medici în
infecţiile respiratorii acute (prin supraprescriere, în situaţii în care
antibioticoterapia este contraindicată de ghidurile de practică), grupul
american a gândit o intervenţie simplă şi necostisitoare: în sala de consultaţii
a fost afişat un poster, conţinând fotografia medicului şi semnătura acestuia
pe angajamentul de a utiliza judicios tratamentul antibiotic pentru infecţiile
respiratorii acute. Eficienţa posterului a fost verificată prin selectarea unui
grup similar de medici prescriptori. Rezultatele au fost surprinzătoare, nu
atât pentru că s-au constatat diferenţe semnificative între cele două grupuri,
cât pentru că s-a dovedit astfel cât de mult se poate schimba prin intervenţii
minime. Astfel, de la rate de peste 40% din prescripţiile de antibiotice pentru
infecţiile respiratorii acute stabilite (obiectiv, pe baza codurilor de boală)
ca nefiind necesare, după 12 săptămâni de afişare a posterului s-a reuşit
reducerea la 33,7%, în vreme ce lotul de control a evoluat în sens opus,
ajungând la 52,7% prescripţii nenecesare din total. Cu alte cuvinte, prin
simpla afişare a unui poster şi reamintirea constantă a utilizării judicioase a
antibioticelor, s-a obţinut, în doar trei luni, o reducere absolută cu aproape
20% a prescrierilor incorecte de antibiotice pentru infecţiile respiratorii
acute.
Dar ce înseamnă, de fapt, 20%? Extrapolate
la numărul de consultaţii din SUA, rezultatele obţinute în cele cinci
ambulatorii ar însemna eliminarea a nu mai puţin de 2,6 milioane de prescripţii
fără rost, adică o economie de peste 70 de milioane de dolari din cheltuielile
cu antibioticele.
Într-un comentariu2 ce însoţeşte
studiul amintit, Brad Spellberg, profesor asociat la UCLA, compară intervenţia
cu o mişcare de judo. La fel cum sportul de sorginte japoneză se concentrează
pe utilizarea forţei oponentului şi nu pe confruntarea directă cu o forţă egală,
afişarea posterelor îi implică psihologic deopotrivă pe clinician şi pe pacient
în reducerea prescripţiilor de antibiotice.
Descoperire de senzaţie în lumea celulelor stem
O descoperire importantă, publicată în numărul
de ieri al revistei Nature, promite să
revoluţioneze domeniul şi aşa deosebit de dinamic al celulelor stem. Chiar dacă
pentru reprogramarea celulelor somatice adulte în celule pluripotente s-a
acordat, în 2012, Premiul Nobel pentru medicină (John B. Gurdon şi Shinya
Yamanaka), reprogramarea celulară necesita încă introducerea unui set de gene
în celula adultă. Iată însă că două studii publicate de o echipă predominant
japoneză aduc dovada că reprogramarea 
celulelor adulte se poate face prin
modificarea mediului extern, fără a mai fi nevoie de adăugarea de material
genetic. Observaţia a fost făcută de o tânără cercetătoare, Haruko Obokata, în
cursul desfăşurării studiilor sale doctorale. Descoperirea făcută de tânăra
japoneză este că se poate obţine pluripotenţa prin aplicarea unui stimul
extern, în speţă expunerea la pH scăzut. Procedeul, denumit STAP
(stimulus-triggered acquisition of pluripotency) a dus la obţinerea de celule
pluripotente din celule somatice provenind de la şoarece (fig. 1). Foarte important, celulele STAP au fost obţinute fără
manipulare nucleară şi în absenţa introducerii în celulă a factorilor de
transcripţie, procedee considerate obligatorii pentru inducerea pluripotenţei.
În vreme ce descoperirea propriu-zisă este
detaliată în primul studiu3, Haruko Obokata şi colab. publică şi un
al doilea studiu4, în care celulele obţinute prin procedeul STAP
sunt urmărite „în acţiune“ (fig. 2).
Surpriza vine din diferenţele observate între celulele STAP şi celulele stem
embrionare: spre deosebire de acestea din urmă, primele pot contribui atât la ţesutul
embrionar, cât şi la placentă, atunci când sunt injectate în blastocist. Mai
departe, celulele STAP devin similare celulelor stem embrionare după
tratamentul cu ACTH şi cu factorul de inhibiţie a leucemiei (LIF), pierzându-şi
astfel capacitatea de a contribui la placentă. Tratamentul cu factorul de creştere
fibroblastică 4 (FGF4) însă păstrează caracteristicile celulelor STAP, permiţând
evoluţia ulterioară a acestora către celule stem embrionare sau către ţesut
placentar. Studiul acesta aduce astfel probe certe că noile celule
pluripotente, obţinute prin intervenţii asupra mediului celular extern, sunt un
tip nou de celule pluripotente, diferit de cele cunoscute până acum.
Într-un
editorial5 publicat împreună cu cele două studii, un cercetător de
la Cambridge explică o serie de precauţii pe care ar trebui să le păstrăm,
înainte de efectuarea de noi studii cu aceste celule, subliniind însă meritul
major al celor două lucrări: stabilirea unui nou principiu, conform căruia un
stimul fizic poate fi suficient pentru a destabiliza circuitul de control
genetic şi a crea o stare plastică, de la
care să se dezvolte rapid un nivel de
potenţă de neatins anterior.
Ar mai fi de adăugat că descoperirea este
comparabilă cu aceea din 2006 a lui Shinya Yamanaka, pentru care a primit
Nobelul în 2012. Viitorul practic trebuie însă probat de posibilele aplicaţii
pe care le va găsi medicina regenerativă.
Incidenţa obezităţii
V-aţi întrebat vreodată care este incidenţa
obezităţii? Nu, nu prevalenţa, care exprimă numărul total de cazuri dintr-o
populaţie, ci doar numărul nou de cazuri dintr-un an. Practic, cunoaştem bine
sau foarte bine prevalenţa obezităţii (aici aş face o paranteză: americanii
cunosc foarte bine datele acestea; noi avem date din sondaje, extrapolate la
întreaga populaţie; acestora li se adaugă însă datele răspândite de diverşi
PR-işti, care traduc prost studii americane şi nu înţeleg că prevalenţa este
specifică unei populaţii sau unui teritoriu), dar nu ştim mai nimic despre
cazurile noi de obezitate şi, mai ales, la ce vârste apar ele cel mai frecvent.
Iată însă că un studiu6 publicat ieri (30 ianuarie) în New England Journal of Medicine evaluează
datele obţinute din supravegherea unei cohorte de 7.738 de copii americani
(preluaţi de la vârsta grădiniţei, în 1998). La intrarea la grădiniţă, 12,4%
din copii erau deja obezi, iar alţi 14,9% erau supraponderali. Incidenţa anuală
a obezităţii a scăzut de la 5,4% în grădiniţă la 1,7% în gimnaziu, iar copiii
de 5 ani supraponderali au prezentat un risc de patru ori mai mare de a deveni
obezi în următorii nouă ani decât copiii normoponderali de aceeaşi vârstă.
Studiul realizat de grupul de la
Universitatea Emory este însoţit de un editorial7 semnat de
universitari de la Şcoala de Sănătate Publică de la Harvard. Aceştia apreciază
că rezultatele obţinute privind incidenţa obezităţii la copii trebuie să plece
de la constatarea că puţini copii se nasc obezi, tulburarea metabolică instalându-se
clinic manifest în progresia de la vârsta de sugar către copilărie şi adolescenţă.
Altfel spus, intervenţiile ţintind copiii – nutriţie adecvată şi activitate
fizică – sunt cheia pentru reducerea creşterii ponderale precoce şi a incidenţei
obezităţii.
Noua clasificare a cancerului de sân
Journal
of Clinical Investigation publică săptămâna aceasta un studiu8
interesant care propune o nouă metodă de clasificare a cancerului de sân.
Plecând de la sistemul utilizat pentru patologia malignă a sângelui, unde
clasificarea patologiei are la bază similitudinile dintre celulele maligne şi
cele normale, un grup american propune un sistem similar pentru cancerul de
sân. În locul sistemului actual, care utilizează trei markeri de pe suprafaţa
celulară (receptorii de estrogen, progesteron, respectiv factorul de creştere
epidermală), pentru noul sistem au fost analizaţi markerii epiteliali din peste
15.000 de celule, identificându-se 11 stări de diferenţiere ale celulelor
luminale normale. Fiecare din aceste tipuri a fost apoi împărţit în patru
subtipuri majore (HR0–HR3), diferenţiate după expresia receptorilor pentru
vitamina D, androgeni sau estrogeni. Cu acest sistem pus la punct, au fost apoi
examinate peste 3.000 de piese de cancer de sân uman. Rezultatele au arătat că
prognosticul s-a corelat foarte bine cu noul sistem de clasificare,
prognosticul cel mai bun fiind asociat cu subtipul HR3 (toţi cei trei receptori
exprimaţi), în vreme ce subtipul HR0 a avut cea mai proastă evoluţie.
Comentariul9 care însoţeşte
studiul apreciază validitatea datelor prezentate, dar avertizează asupra
faptului că este nevoie de confirmarea clinică a noii taxonomii, prin studii
prospective. Altfel, că o nouă clasificare era necesară o dovedesc imprecizia
celei actualmente în uz şi faptul că au fost făcute diverse propuneri de
modificare, luând în calcul noi markeri imunologici sau histochimici.
Fertilitatea ar putea să crească din nou
Un studiu10
publicat miercuri (29 ianuarie) în Proceedings
of the Royal Society B, revista dedicată ştiinţelor biologice de
prestigioasa Societate Regală britanică, demonstrează, utilizând un model
matematic, posibilitatea ca tendinţa înregistrată de la finalul secolului
trecut, de scădere a ratei fertilităţii, să se transforme într-o tendinţă
ascendentă pe termen lung. Noutatea cercetării realizate de un grup din
Stockholm constă în utilizarea unor corelaţii intergeneraţii, în privinţa
fertilităţii, ignorate de predicţiile anterioare.
