Cu sau fără sare?
Mai ţineţi
minte povestea fetei de împărat care îşi iubea tatăl ca sarea-n bucate? Acum
fix 140 de ani, când Petre Ispirescu îşi publica basmul, părea cumva firesc ca
sarea să triumfe asupra zahărului şi mierii şi să fie expresia unor adânci
sentimente ale unei fiice pentru părintele ei. „Fără miere şi fără zahăr, poate
omul să trăiască, dar fără sare nu“ este ceea ce au aflat generaţii întregi de
preşcolari români. Între timp însă, sarea-n bucate a ajuns ca sarea-n ochi:
diverse studii observaţionale au asociat hipertensiunea arterială cu un consum
ridicat de sodiu.
De-aici
până la includerea în ghidurile de cardioprevenţie şi de tratament al HTA a
recomandării unei diete hiposodice (eventual cu suplimentare de potasiu) nu a
mai fost decât un pas. Până şi CNA-ul, instituţia publică incapabilă să
salubrizeze programele de televiziune de la noi, a considerat că e mai bine să
fim expuşi la manipulări mai mult sau mai puţin vădite decât la consumul
excesiv de sare, zahăr şi grăsimi. Deşi nu se ştie care dăunează mai grav sănătăţii.
Mai ales după ce, anul trecut, Institutul de Medicină al SUA (un fel de
academie de ştiinţe medicale, doar că funcţională), a vărsat sarea pe masă,
anunţând că, deşi ar exista o asociere între consumul mare de sare şi riscul
cardiovascular, nu există dovezi care să arate că un consum mic (sub 2,3 g/zi
sau chiar sub 1,5 g/zi) ar avea vreun beneficiu în populaţia generală. Abia ce
a trecut un an de atunci (15 luni, de fapt), că New England Journal of Medicine pune sare pe rană cu trei studii
noi, care alimentează subtil controversa.
Primul
articol1 este rezultat al studiului canadian PURE (Prospective Urban Rural Epidemiology) şi
a investigat asocierea excreţiei urinare de sodiu şi potasiu cu HTA la peste o
sută de mii de adulţi din 18 ţări. Excreţia de sodiu şi potasiu pe 24 de ore a
fost estimată din urina recoltată în cursul dimineţii, iar pe baza acestor
valori a fost estimat aportul de Na şi K. Rezultatele au arătat o creştere cu
2,11 mm Hg a TA sistolice şi cu 0,78 mm Hg a TA diastolice pentru fiecare gram
în plus în excreţia de sare estimată. Relaţia nu a fost una liniară, TAs
crescând cu 2,58 mm Hg la fiecare gram de sare când excreţia depăşea 5 g/zi, faţă
de doar 1,74 mm Hg între 3 şi 5 g/zi şi 0,74 mm Hg sub 3 g/zi. Asocierea
observată a fost influenţată de prezenţa HTA şi de avansarea în vârstă. Excreţia
de potasiu a fost invers asociată cu TAs.
Al
doilea articol2 din NEJM a
avut la bază tot studiul PURE, dar a urmărit asocierile dintre valorile din
urină ale sodiului şi potasiului cu mortalitatea şi evenimentele
cardiovasculare. Au fost incluse în analiză peste o sută de mii de persoane din
17 ţări. Excreţia medie estimată a fost de 4,93 g/zi pentru Na (mult peste
valorile din ghiduri, contrazise anul trecut de Institutul de Medicină) şi de
2,12 g/zi de K. Surpriza abia acum vine: intervalul 4,0–5,99 g Na/zi a
prezentat cel mai mic risc de moarte şi de evenimente cardiovasculare; riscul a
fost cu 15% mai mare la grupul cu excreţie zilnică de Na mai mare de 7,0 g, şi
cu 27% mai mare (!) la grupul cu excreţie urinară de sodiu sub 3 g/zi. Potasiul
excretat la valori urinare mai mari de 1,5 g/zi a fost asociat cu un risc
cardiovascular mai mic.
Pe
baza datelor din proiectul Global Burden of Diseases, al treilea articol3
a cercetat asocierea dintre consumul global de sodiu şi mortalitatea de cauză
cardiovasculară. Vorbim, în acest caz, de un efort uriaş de colectare a datelor
(estimări pentru aproximativ trei sferturi din populaţia lumii), cuplat cu
realizarea unei meta-analize cu 107 intervenţii randomizate. În 2010, media
globală a consumului de sodiu a fost estimată la 3,95 g/zi, cu 1.650.000 de
decese cardiovasculare atribuite aportului de sodiu mai mare de 2 g/zi (adică
9,5% din mortalitatea de cauze cardiovasculare). Peste 40% din decese au fost
considerate premature (produse înainte de vârsta de 70 de ani).
Editorialul4
care însoţeşte cele trei studii discută punctele slabe ale acestora, atrăgând
astfel atenţia că rezultatele trebuie... luate cu un vârf de sare. Mai exact, că
rezultatele sunt inexacte, date fiind numeroasele aproximări utilizate. Un
lucru este însă cert: este nevoie de studii prospective randomizate care să
cerceteze beneficiile şi riscurile unei diete hiposodate. Până atunci, pragul
maxim de 6 g/zi de sare, inclus în ghidurile actualizate anul acesta de societăţile
ştiinţifice internaţionale, pare să fie o ţintă realistă şi (cel puţin parţial)
justificată.
În apărarea spermatozoizilor
Despre
defensine – o familie de peptide endogene cu efect bactericid şi citotoxic – se
cunoaşte că sunt implicate în protecţia suprafeţelor epiteliale faţă de
colonizarea microbiană. Un studiu5 publicat miercuri (13 august) în Science Translational Medicine aduce însă
date interesante privind rolul beta-defensinei 1 umane (DEFB1) în reproducere.
Plecând de la observaţia că, la bărbaţii infertili cu leucocitospermie (prezenţa
a peste 1.000.000 de leucocite/ml în spermă) sau cu astenozoospermie (motilitate
scăzută a spermatozoizilor), activitatea bactericidă şi motilitatea se corelează
cu nivelurile de DEFB1 din spermă (fig.
1), autorii au cercetat tocmai rolul reproductiv al defensinei amintite.
Astfel, DEFB1 interacţionează cu receptorul pentru chemokine de tip 6 (CCR6),
de pe suprafaţa spermatozoidului, declanşând mobilizarea
calciului, importantă
pentru motilitate; în plus, CCR6 influenţează activitatea bactericidă a spermei (fig. 2). Echipa
chineză a reuşit să demonstreze că tratamentul cu DEFB1 recombinant are ca
efect nu doar refacerea expresiei DEFB1, ci şi a activităţii bactericide, a
calităţii spermei şi a abilităţii spermatozoizilor de a penetra ovulul, la
pacienţii cu leucocitospermie sau astenozoospermie.
Cezariana pentru prezentaţia pelvină
S-a
discutat mult şi destul de în contradictoriu în privinţa abuzului de cezariene,
a consumului inutil de resurse şi a dreptului pacientei de a alege felul în
care naşte. Discuţia este valabilă doar pentru prezentaţia craniană, deoarece
un studiu din 2000 a tranşat destul de clar indicaţiile din prezentaţia pelvină,
arătând că o cezariană planificată are mortalitate şi morbiditate perinatale de
până la trei ori mai mici în comparaţie cu naşterea planificată pe cale vaginală.
Un
studiu6 olandez publicat săptămâna aceasta în Acta Obstetricia et Gynecologica Scandinavica indică însă că este
loc de îmbunătăţire a rezultatelor prin creşterea ratei de cezariene în naşterile
cu prezentaţie pelvină. Analiza retrospectivă a aproape 60 de mii de sarcini în
prezentaţie pelvină a arătat că reducerea mortalităţii perinatale, în perioada
studiată (1999–2007), s-a produs exclusiv pe seama creşterii numărului de
cezariene, rămânând constantă în grupul de naşteri vaginale. Siguranţa
cezarienei trebuie însă pusă în balanţă cu riscurile pe care prezenţa unei
cicatrici uterine le incumbă asupra unei sarcini viitoare.
Hormonul de creştere şi hemoragia cerebrală
Neurology, revista Academiei Americane
de Neurologie, publică săptămâna aceasta un studiu7 francez interesant,
care evaluează asocierea tratamentului cu hormon de creştere (GH) cu accidentul
cerebral vascular. Au fost incluşi 6.874 de copii născuţi înainte de 1990, care
au fost trataţi cu GH recombinant (nu cu extract hipofizar) în perioada
1985–1996. Aceştia au fost reevaluaţi între 2008 şi 2010. La pacienţii trataţi
cu GH s-a găsit un risc de accident vascular cerebral semnificativ crescut. Creşterea
riscului s-a făcut pe seama AVC hemoragic, în special a hemoragiei
subarahnoidiene, riscul relativ variind de la 50% la 3,6 ori.
Implicaţiile
studiului sunt importante, după cum se subliniază într-un editorial8
însoţitor. Trebuie ca medicii prescriptori să cântărească atent beneficiile
tratamentului cu hormon de creştere şi riscurile unei hemoragii cerebrale,
potenţial fatale sau cu un grad de dizabilitate severă. Rămâne de văzut, totuşi,
dacă pacienţii care au primit GH în copilărie necesită o urmărire pe termen
lung, pentru prevenţia AVC hemoragic.
Teoria simetriei faciale nu se confirmă
S-a
vorbit şi s-a scris mult despre conceptul potrivit căruia simetria trăsăturilor
faciale ar fi asociată cu atractivitatea, deoarece ar constitui o indicaţie a
unei bune stări de sănătate, pentru potenţialii parteneri sexuali. Atât de mult
încât simetria trăsăturilor faciale stă la baza unei întregi literaturi privind
evoluţia alegerilor reproductive umane.
Ca
orice concept însă, şi acesta trebuie dovedit. Este ceea ce şi-a propus un grup
britanic, care îşi publică9 rezultatele miercurea aceasta (13
august) în Proceedings of the Royal
Society B: Biological Sciences. Au fost urmărite fişele medicale pentru un
număr de 4.732 de copii englezi, iar datele au fost apoi asociate cu analiza
morfometrică geometrică a configuraţiei faciale la vârsta de 15 ani.
Rezultatele
nu ajută cu nimic dogma simetriei: nu s-a observat nicio asociere între sănătatea
din copilărie şi simetria trăsăturilor faciale la vârsta de 15 ani. S-a notat
însă o uşoară asociere negativă între asimetrie şi IQ. Chiar şi aşa, nu există
suficiente dovezi ale unei corelaţii dintre simetria facială şi sănătatea
somatică. Autorii precizează însă că teoria simetriei ar putea fi valabilă, însă
doar dacă e interpretată astfel: nu atât simetria ar fi un indicator al sănătăţii,
cât asimetria facială pronunţată ar putea fi semnul unor tulburări de
dezvoltare importante.
