Ca şi arta, medicina exprimă slăbiciunea fundamentală a fiinţării. Parafrazându-l pe Jorge Simonetti, truda medicului nu este altceva decât o lacrimă. Cu atât mai mult cu cât esenţa acesteia rămâne ascunsă în însăşi propria procesualitate, recunoaşterea oficială fiind mai degrabă un moment izolat ce traduce înţelegerea incompletă a valorii şi mecanismelor de geneză a ei şi oricum de cele mai multe ori mult întârziat faţă de parcurgerea treptelor cunoaşterii în domeniu. Angoasa, tensiunea, îndoielile sfâşietoare ale medicului pornesc din chiar modul său specific de a percepe realitatea. În fond, deşi misiunea sa în cadrul sistemului social poate fi sursă – justificată, de ce nu ? – de mândrie personală, medicul face parte din personajele a căror intervenţie este solicitată în momentele de răscruce psihică şi/sau somatică şi care fac existenţa suportabilă, prin însăşi promptitudinea şi eficienţa intervenţiei.

    Individul are acces direct doar la imagini fragmentare ale existenţei, în fond o succesiune de segmente raportate la propriul ego. Medicul este şi el tributar aceleiaşi limitări, percepţia întregului, a continuităţii universului uman putând fi accesibilă doar cu ajutorul imaginaţiei, susţinută de aportul cultural şi de înzestrarea naturală a persoanei. În acest fel, fiecare demers profesional al său se constituie într-un ciob de lacrimă, lăsând în urmă durerea neîmplinirii, nostalgia perpetuu nesatisfăcută a întregului. Cu toate acestea, capacitatea sa de luptător se reface miraculos, sisific, înaintea misiunii următoare şi încleştarea cu demonul suferinţei se reia la nesfârşit. Fiecare caz reprezintă un adevărat şoc pe care medicul trebuie să îl abordeze în mod diferenţiat, individualizat. După fiecare caz, el nu mai rămâne acelaşi, chiar dacă va continua să-şi perceapă propria biografie în manieră unitară. Dificultăţile fiecărei patologii, particularităţile ca o nadă întinsă ale fiecărui caz în parte, modelează în permanenţă personalitatea medicului, care capătă intuiţii şi seînclină mereu mai mult, cu trecerea anilor, către demersul de pătrundere a esenţelor şi dramatismului existenţial, către credinţă şi poate chiar către arta mânuirii dificultăţilor în folosul alinării suferinţei umane. În acest fel, el se depărtează mereu mai mult de preocupările existenţei formale, se eliberează de mondenitatea unei vieţi care, înlănţuind, construieşte personaje lipsite de îndoieli, de libertate, care copiază tipare de comportament, raţionament etc. Medicul încetează a mai fi liber doar atunci când alunecă spre rigiditate, iar preconcepţiile îl depărtează de realitate şi totodată de posibilitatea de a înţelege mecanismele bolii şi de a interveni eficient asupra lor.

    Citându-l iarăşi pe Simonetti, să ne amintim în fond că însăşi „lipsa sistemului este manifestarea naturală a vieţii“. Iată tot atâtea argumente pentru care misiunea de medic nu va putea fi asumată de către oricine. De multe ori înspăimântă imaginea ce rămâne după ce personajul-medic iese dintre utopicele tipare, din corsetul imaginilor-şablon pe care un anume folclor le generează.

    Cizelarea acestei personalităţi neasemenea cere timp, migală şi neîncetate sacrificii, iar societăţii îi revine sarcina de a crea cadrul cel mai potrivit pentru ca aceasta să se reverse binefăcător asupra semenilor, aducând lumină şi echilibru. Atât medicul, cât şi societatea se află însă sub semnul necruţător al timpului. Simbolul central este „urgenţa“!

    De aceea, pare brutală şi grotescă afirmaţia moderatorului într-o foarte recentă emisiune a unui program radio care se pretinde cu aroganţă cultural: „Nu mai avem timp, domnule doctor!“. Se punea capăt, în acest fel, ex abrupto, unui interviu de doar câteva minute, în care un medic bucureştean, excelent profesionist şi valoros susţinător al castei medicale, încerca să prezinte dificultăţile cu care ne confruntăm. „Nu mai avem timp!“ a răsunat ca o ameninţare vocea metalică anunţând un necruţător adevăr al zilelor noastre.