Avem o moștenire care este deopotrivă frumoasă și grea, pentru că obligă și ne obligă. Cu cât mai repede se va acumula o masă critică de concetățeni care să își înțeleagă această datorie, cu atât ne vom putea apropia de atingerea unei ținte de bun augur atât pentru țară, cât și pentru noi. „Vom fi ce am fost, și mai mult decât atâta”, Petru Rareș, iunie 1540 – să nu uităm cuvintele și gândurile strămoșilor.
Luni seară, la un post de televiziune, a fost difuzată în reluare o emisiune de excepție – „Cultura bunului-simț”. Sunt două direcții: direcția rea (lipsa bunului-simț) și direcția cea bună. Trebuie aleasă direcția cea bună pentru creșterea copiilor. Trebuie! Din acești copii se vor desprinde viitorii colegi. Colegi adevărați! Chiar dacă sunt și alte televiziuni care discută în anul centenar despre Unire, tot acest post ocupă locul principal în domeniu; emisiuni noi sau emisiuni în reluare (este foarte bine că se reiau, doar-doar vor fi văzute de mai mulți), emisiuni pline de informații. Atunci când auzi despre jertfele sutelor de mii de români, pentru neam și țară, trebuie să reacționezi, trebuie să te schimbi, trebuie să faci lucrurile mai bine, trebuie să îi respecți și să respecți. Trebuie!
Cu toate acestea, din păcate, sunt și alte televiziuni care strică mult, cu mult mai mult decât colegialitatea, prin îndemn la ură și violență între români (tehnica practicată în 1990 de mai multe ori continuă; nici măcar nu este o invenție recentă – s-a practicat repetat începând cu 1947). Astfel, părinți, unchi sau alte grade de rudenie se manifestă anti-copii și nepoți, îi judecă și vor să le stabilească viitorul chiar dacă la bază nu au nimic altceva în afară de invenții proliferate pe canale mass-media, fără o altă sursă de informare.
Și cum să discutăm despre colegialitate și despre colegialitatea în domeniul medical atunci când o persoană tânără, o persoană ce ar putea fi considerată drept parte la viitorul (inclusiv cel medical) României se adresează unor concetățeni și le transmite „pe canele sociale” (a se citi „anti-sociale”): „să beți cu paiul câte zile mizerabile mai aveți de trăit, că sunteți proști și e păcat să trăiți”? S-a auzit recent că în eter s-ar fi lansat o „petiție” pentru retragerea dreptului de a profesa medicina. Este exact cum spuneam, televiziuni ce produc reacții de ură care deseori se însoțesc de violență, zdrobire a relațiilor interumane, inclusiv a colegialității reale. Se merge chiar și mai departe, nu doar către distrugerea colegialității, ci și a tradiției, istoriei, bunurilor spirituale și, nu în ultimul rând, a familiei, „templul” care susține societatea, dar și viitorul acesteia.
Cum este posibil așa ceva? Cum este posibil să putem să cunoaștem adevărul, dar să alegem minciuna? Cum este posibil ca, având în istorie sacrificiile de sânge ale înaintașilor noștri, să nu îi cinstim prin bune exemple și printr-un comportament merituos, pentru a le duce mai departe memoria, neîntinat? Cum este posibil ca, aflându-ne într-o țară atât de frumoasă, binecuvântată, să acceptăm expresii teribile, precum „trăim în România și asta ne ocupă tot timpul?” Cum este posibil să fie călcate în picioare relațiile interumane, să continue să existe „războaie” între români, să fie terfelite cele mai frumoase sentimente, inclusiv cel de colegialitate?
Sunt întrebări care ar trebui să pună pe gânduri o țară întreagă. Dar sunt oare acestea citite și interpretate fără patimă, cu unicul gând – gândul de mai bine atât pentru țară, cât și pentru locuitorii acesteia?
Ne aflăm încă în luna în care am comemorat martiriul din 15 august 1714. „Iorga a numit domnia lui Brâncoveanu «monarhie culturală» tocmai pentru a accentua acest principiu de acțiune și manifestare pe planul puterii spirituale. Restaurarea ortodoxă sistematică, laolaltă cu ctitoriile și vastul program de tipărituri, sunt, de fapt, una dintre minunile domniei lui Brâncoveanu. Domnia se adeverește o minune ea însăși prin durata sa lungă (25 de ani). Niciun alt domnitor din epocă nu a reușit această performanță. O însemnare de pe un Triod contemporan este cel mai sugestiv semn: Domnul a păzit țara «cu cea desăvârșit înțelepciunea sa și din înaltă știință chivernisire nu numai de răpirile celora ce amăgesc numele creștinătății, ci și prada cea grea și stricăciunea acelor asemenea cu fiarele tătari» (1700).”
Istorie ce merită cunoscută și prețuită. Istorie ce trebuie să stea la baza construcției prezentului. „«Strict ortodox», arată Nicolae Iorga, Brâncoveanu aduce pe românește scrieri patristice «ca să poată fieștecare Rumân ce și puțină învățătură ar avia, să înțeleagă». Într-adevăr, faptul că în titlurile unora din aceste tipărituri se menționează explicit: «acum întâi tălmăcit în limba rumânească spre înțelegerea de obște» arată că acțiunea culturală din timpul Brâncoveanului este deliberată. […] Într-o țară «robită și lipsită de pază și ziduri», în vremuri «pline de greutăți și turburări și nenorociri», constată Sevastos Kimenitul, profesorul Academiei, domnitorul «investește» în «omul dinlăuntru», în școală și biserică, în ceea ce strategii de astăzi numesc «puterea blândă». Pisania mănăstirii Hurezi arată linia istorică pe care se înscrie Brâncoveanu și semnificația ctitoriei în acea lume. Astfel, după ce indică faptul că domnitorul a ridicat «den temelie» biserica, «au zidit și au alcătuit», «pre den lăuntru a o împodobi și înfrumuseța cu de toate», se lămurește că în tindă a fost «zugrăvită» «dunga cea mare bătrână și blagorodnă a neamului său», atât dinspre tată, cât și dinspre mamă, un neam care avea obligația să susțină cinstea numelui cu faptele. La Hurezi, domnitorul avea de gând să facă o adevărată lavră după model athonit a Țării, un complex monahal care să iradieze duhovnicește și să se constituie și într-un nucleu de propagare a culturii bisericești.”
Îmi place foarte mult și prețuiesc citirea documentelor în limba arhaică românească. Aș dori ca despre acestea să se vorbească mult mai mult în școala generală și sunt sigur că ar fi bine să se transmită copiilor, încă de mici, sentimentele de apartenență, pentru ca abia mai apoi, când se mai maturizează, să se discute și contextul european și mondial în care ne aflăm. Importantă este pregătirea de acasă, aplecarea părinților asupra copiilor, nu permisiunea ca aceștia să „se informeze singuri” utilizând telefoane sau tablete, pseudo-surse de informare corectă și cinstită.
În zi de comemorare și în an centenar, la Putna, unul dintre Episcopii români a transmis, printre altele: „Ne dezbină astăzi străinii pentru că nu mai avem oameni de conștiință și de demnitate, cu frică lui Dumnezeu și cu dragoste față de poporul din care s-au zămislit”. E o mare povară să duci neamul pe umerii tăi, spunea părintele Iustin Pârvu. Pe unii îi lasă genunchii. Bine ar fi să nu ne lase mintea, cugetul nostru românesc. Nu se poate să se scoată legi împotriva propriului popor. Nu se poate să se condamne intelectualitatea românească, pe cei care au pătimit atât de mult și despre care Petre Țutea spunea că nu poate descrie atrocitățile petrecute în temnițele și închisorile românești, când voiau să-i reeduce la Pitești, când mureau și îi îngropau în gropi comune. Nu putem să repetăm istoria pentru niște epigoni, cum scria Eminescu. Până la urmă, la scara istoriei, ce rămâne după noi?
Trebuie să avem mare grijă de istorie. Nu trebuie să uităm sacrificiile înaintașilor. Nu trebuie să permitem să li se întineze memoria. Este o datorie pe care trebuie să o asumăm. Gheorghe Șincai, în Cronica românilor, scria: „Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morții: «Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Stați tare și bărbătește, dragii mei! Să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta...». Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, și mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, și aruncară trupurile în mare. Și creștinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie”. Un Martiriu ce nu poate fi descris în cuvinte.
Istoria stă pe umerii noștri. Cinstirea acesteia reprezintă o datorie de onoare. Îndeplinind această datorie putem face foarte mult, inclusiv pentru colegialitate în orice domeniu sau cel puțin în domeniul nostru, medical.
