Una dintre cele mai iubite și mai de succes cărți din Statele Unite este Să
ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee.
Publicată în anul 1960, cartea a avut de la început un mare
succes la public, a luat Premiul Pulitzer, a devenit scenariul unui film cu
același nume, care i-a prilejuit lui Gregory Peck un rol de neuitat și a fost
reeditată de multe ori, atingând recordul de vânzare de peste patruzeci de
milioane de exemplare. Ultima ediție a traducerii în limba română a fost
publicată de Polirom în anul 2010. Unii critici au decretat scrierea drept
„cartea secolului XX“.
Până nu demult, s-a crezut că este singura carte scrisă vreodată
de prozatoarea americană. La inițiativa firmei Sotheby’s, care voia să scoată
la licitație manuscrisul original al faimoasei cărți, avocatul scriitoarei a
redeschis safe-ul în care aceasta își păstra documentele cele mai prețioase și
a descoperit un alt manuscris, al cărui subiect este tot povestea avocatului
din micul oraș Monroeville, din statul Alabama, dar cu o acțiune care se
petrece mulți ani după procesul în care acesta apărase cu succes un tânăr
negru, pe nedrept acuzat de viol. Numele romanului este Pune un păzitor!
Miercuri, 15 iulie 2015, cartea tipărită cu mare repeziciune
după descoperire, a fost pusă în vânzare la toate librăriile americane și în
magazinele din alte șaptezeci de țări. Niciun dubiu că va fi un mare
bestseller.
Nelle Harper Lee, care este o descendentă a generalului Robert
Lee, comandantul forțelor militare secesioniste din războiul civil, s-a născut
la 28 aprilie 1926, în Monroeville, Alabama. În prima copilărie, l-a avut drept
cel mai apropiat prieten pe Truman Capote, cu care va rămâne într-o apropiată
relație, până la moartea acestuia.
Din 1949, Lee a trăit la New York, lucrând la început pentru o
agenție de turism, apoi dedicându-se scrisului. După publicarea Păsării
cântătoare, Harper Lee a primit numeroase premii, distincții și onoruri,
inclusiv Medalia prezidențială pentru libertate. Azi, cu multiple sechele după
un accident cerebral, aproape oarbă și fără auz, Harper Lee trăiește într-un
azil pentru bolnavi cronici. A fost totuși capabilă să-și dea consimțământul
pentru publicarea celei de a doua cărți a ei, care – de fapt – a fost scrisă cu
câțiva ani înaintea Păsării cântătoare.
Subiectul cărții care i-a adus celebritatea lui Lee a fost
inspirat de un fapt real, care este cunoscut în istorie sub titlul de Băieții
din Scottsboro. În micul oraș din Alabama, în anul 1931, nouă adolescenți
negri, care călătoriseră împreună cu trenul, au fost arestați imediat după
ajungerea în gară fiindcă două călătoare albe, care coborâseră din același
tren, i-au acuzat de viol. Procesele lor au fost lungi și complicate, au fost
inițial condamnați la moarte și cei mai mulți din ei au făcut ani mulți de
închisoare. Sfârșitul lor a fost rău, chiar și pentru cei care au fost
eliberați.
Lee a transferat acțiunea în orașul ei natal, a simplificat cazul
la acela al unui singur acuzat și a introdus multiple elemente autobiografice:
avocatul Atticus Finch este modelat după tatăl lui Harper, Amassa Coleman Lee.
Băiețoasa fetiță Scout este ea însăși, orașul în care se petrece acțiunea este
orășelul natal al celor doi faimoși scriitori, Lee și Capote. Tatăl ei a fost
într-adevăr amenințat și insultat de rasiști pentru că acceptase cazurile altor
acuzați de culoare.
Ca și Pasărea cântătoare, Păzitorul are un subiect care este
dominat de controversa problemei rasiale, care a fost și continuă să fie foarte
acută, în special în statele americane din sud, cum este și Alabama. Dar spre
deosebire de Atticus Finch din Pasărea cântătoare, tatăl îmbătrânit,
revizitat de fiica lui Scout la mai bine de douăzeci de ani de la procesul
carierei lui, exprimă idei și păreri segregaționiste, combinând atitudinea de
superioritate și paternalistă față de americanii de culoare cu opinia că
separarea socială ar fi calea de ales. Acest lucru, ca și faptul deja remarcat
de critici că a doua carte a lui Harper Lee este mult mai puțin elaborată și
șlefuită decât prima, s-ar putea să contribuie la un eșec al lansării, care în
aceste zile are parte de o publicitate fără egal și răspândește o curiozitate
cu temperatură foarte înaltă.
Încercând să ghicesc care ar putea fi o paralelă a unui astfel
de eveniment în literatura națională, îmi iau riscul de a imagina gradul de
interes stârnit dacă o editură din țară ar anunța publicarea unei urmări a Scrisorii
pierdute sau a Crailor de la Curtea Veche.
