La
începutul oricărui lucru nou, fie acesta implicarea într-un proiect,
participarea la un congres, scrierea unui articol sau chiar și începerea
activității într-un nou loc de muncă pot apărea diverse idei, gânduri, planuri,
dar și temeri privind modul în care se vor desfășura lucrurile. Aceste gânduri
sau chiar frământări apar mai ales în cazul colegilor cărora le pasă. Nu ar
trebui să aibă teamă, ci nădejde. Iar după cum spuneau bunicii mei, oameni
adânc încercați: „Pe drumul ales să mergem tot înainte, cu inima deschisă”.
Rezidențiatul poate fi considerat și el un nou început, o activitate care
pentru colegii noștri mai mici poate fi foarte diferită de ceea ce au
experimentat în facultate, când principala lor responsabilitate era să învețe.
În acele condiții unii reușeau să se sustragă unor îndatoriri importante precum
discutatul cu pacientul, urmărirea și analizarea evoluției acestuia.
Acum,
după începerea rezidențiatului, colegii mai tineri văd ce înseamnă să fii cu
adevărat responsabil pentru un pacient și, în același timp, realizează și cât
de mult contează toate noțiunile pe care le aveau de învățat în facultate. Nu
trebuie să uităm că unii studenți sunt buni și au o atitudine corespunzătoare
încă din facultate. Dar chiar și dacă încep facultatea cu gândul cel mai bun,
tot rămâne foarte important să aibă atât colegi mai mari care să îi îndrume,
cât și colegi de aceeași vârstă care să le ofere sprijinul la nevoie, așa cum
mi-a povestit o fostă studentă.
Curând
după ce a terminat facultatea și a început rezidențiatul, a avut gândul pe care
îl au foarte mulți atunci când realizează că sunt medici: se gândesc că sunt
multe lucruri pe care ar trebui să le știe în „domeniul” lor, ce să mai vorbim
de medicină în integralitatea acesteia. Tinerii responsabili, preocupați atât
de binele pacienților, cât și de o cât mai bună dezvoltare personală încep să
observe cât de întrepătrunse sunt diferitele specializări. Altfel, mi-a scris
impresiile sale din rezidențiat, dar și despre unele amintiri din timpul
facultății. De unii dintre colegii despre care mi-a povestit îmi mai aduceam
aminte, chiar dacă au trecut destul de mulți ani din perioada în care erau în
anul doi. A fost o grupă bună, erau copii cuminți, hotărâți să devină medici
buni, serioși și cu un comportament colegial. Pentru a comunica mai ușor în
timpul facultății, în cadrul grupei, au avut un grup „whatsapp” și
astfel se puteau anunța mai repede privitor la „cele aflate la cursuri sau în
ce saloane sunt, sau ce pacient au văzut în nu știu care salon și tot așa”.
Tânăra
rezidentă mi-a mai istorisit că au avut asistenți buni în timpul facultății.
Chiar și cei care la început aveau un comportament mai puțin colegial și
încercau „să fugă” de responsabilitatea de a îndruma studenții, când vedeau că
ei „nu se lasă”, ci insistă să învețe și sunt interesați, se purtau cu totul
altfel – „poate aceștia din urmă au fost și ei cândva asistenți dedicați și
pasionați, dar nu au rezistat dezinteresului arătat de mai multe generații de
studenți”. Dintre toți asistenții buni, această grupă a avut și unul preferat,
care pentru a menține legătura le-a cerut copiilor să facă un grup „whatsapp”
în care să îl includă și pe dumnealui. În cadrul grupei și-au ales specializări
oarecum diferite, iar aceasta a reprezentat pentru ei un punct de sprijin,
bucurându-se că au colegi cu care să colaboreze, la nevoie. Pentru că au
păstrat legătura, ei știu că dacă au întrebări din alt domeniu sau dacă au
nevoie de cineva din altă specialitate, „există colega/colegul pe care-l pot
suna oricând”.
Cu
toate că nu a făcut o pasiune pentru acest mod de utilizare a sistemelor
electronice actuale, mai tinerei colege i se pare util acest grup. Ea consideră
că există ceva bun în toate aceste aplicații de socializare/comunicare care
s-au dezvoltat în ultimul timp, cu toate că nu trebuie să uităm că există și
destule aspecte negative – depinde de fiecare cum alege să utilizeze noutățile
în acest domeniu. De fiecare dată când are o nelămurire și pune o întrebare pe
acel grup, i se răspunde cu toată bunăvoința.
Spre
exemplu, cineva a întrebat-o pe fosta mea studentă despre administrarea
antibioticelor înainte de amniocenteză. Ca o primă reacție, a dat un răspuns pe
scurt cu tot ce știa, dar a anunțat că va întreba o colegă din domeniul
obstetrică-ginecologie și va reveni după ce va cunoaște mai multe amănunte. Și
așa s-a și întâmplat. Colega sa a fost la rândul ei foarte binevoitoare să-i
explice, deși era după o gardă. Altă dată, a întrebat pe grup despre puncția
pentru recoltarea lichidului cefalorahidian și toți au intervenit în discuție
cu întrebări, completări, comentarii și cu tot ce știau. Unul dintre membri l-a
întrebat pe profesorul de neurologie și apoi a transmis tuturor întreaga
explicație primită.
În
încheierea mesajului pe care l-am primit, fosta mea studentă a relatat
sentimentul pe care îl are cu privire la formarea acestui grup: „Știu că aș
putea să întreb individual, dar punând întrebarea pe grup învățăm toți și mi se
pare că așa și menținem legătura și știm că dacă avem nevoie, este cineva
acolo, care ne poate ajuta”.
Trebuie
să avem grijă de colegii noștri mai mici atât educațional, cât și din punctul
de vedere al sănătății lor. Am mai amintit și anterior despre unele probleme de
sănătate pe care le pot avea medicii sau studenții la medicină. Din păcate, de
multe ori medicii sunt cei care ajung cel mai greu pentru anumite consulturi,
alegând să amâne până „nu se mai poate”.
Așa
a fost și cazul unei rezidente pe care o cunoșteam. Mi-a spus că are unele
probleme stomatologice și cu toate acestea tot amâna, până când am intervenit
și i-am solicitat „să își facă timp”, iar în ziua următoare să se prezinte la
cabinet împreună cu soția mea, care avea programare la stomatologul nostru.
Deși copiii sunt adeseori neascultători, am fost ascultat. Tratamentul necesar
pentru rezidenta respectivă avea să fie de lungă durată și nu dintre cele mai
ușoare. Ceea ce i-a plăcut de la început la medicul stomatolog respectiv a fost
că a consimțit să îi ofere un consult deși nu avea programare. Iar la
următoarele consultații a impresionat-o prin răbdarea și calmul cu care îi
explica ce urmează să facă și cum de fiecare dată îi răspundea la orice tip de
întrebare. Astfel, mersul la stomatolog a devenit o vizită fără stres, mereu
merge și pleacă râzând. Au discutat și despre curiozități în domeniu, despre
folosirea unui anume tip de seringă sau mănuși. Mai mult, medicul a venit și în
afara programului, uneori chiar și în weekend.
Revenind
la colegialitate, tânăra rezidentă a fost impresionată cel mai mult atunci când
a fost necesar un consult din partea unui medic ortodont. La acesta au
participat ambii specialiști, care au analizat ipotezele, au pus întrebări, au
argumentat, au cerut părerea pacientului-medic, coleg. A putut să observe
astfel o echipă care lucrează pentru binele pacientului, fără orgolii și
impuneri personale. I-a mai plăcut foarte mult la medicul stomatolog faptul că
atunci când a fost necesar un alt tip de intervenție, a chemat un alt coleg
supraspecializat în domeniu, cu toate că și dânsul ar fi putut executa foarte
bine respectiva procedură. A cerut și a acceptat ajutor și astfel tânăra
rezidentă nu doar că a început să aibă și mai multă încredere, dar a văzut cu
ochii ei ce înseamnă colegialitatea. În ultima vreme, mulți uită că: „Educația
nu e cât de mult ai memorat sau cât știi. E capacitatea de a face diferența
între ce știi și ce nu știi” (Anatole France).
Echipa
medicului stomatolog este completată de domnișoara asistentă, care prin felul deschis
de a fi reușește nu doar să inspire încredere, „dar și cel mai fricos pacient
se liniștește datorită modului dumneaei plăcut și blând de a se purta de
fiecare dată. Cei doi fac o echipă foarte bună, întrucât mereu asistenta este
energică, zâmbitoare și știe cum să reacționeze în fiecare moment”. Rezidenta
noastră a putut vedea că medicul stomatolog nu este doar un profesionist în
domeniu, ci și un om bun, cu drag față de țară și respect față de pacienți.
Mi-a oferit și un citat de pe site-ul cabinetului stomatologic: „De atunci am
profesat în București până în momentul de față și, sincer, nu mă văd făcând
acest lucru altundeva decât aici”. Astfel de exemple îți dau speranță.
Colegialitatea ne este la îndemână. Să o punem în aplicare, zi de zi.
