Newsflash

O mie două sute de nopți de singurătate

de Prof. dr. Mircea Ioan POPA - dec. 15 2016
O mie două sute de nopți de singurătate
     În cursul vieții trecem prin perioade mai dificile sau mai ușoare, mai plăcute, dar și prin perioade dezagreabile. În drumul nostru pe Pământ, care nu se poate desfășura decât împreună, este important să înțelegem această noțiune (împreună) și să o punem în aplicare. Împreună pentru rubrica noastră înseamnă colaborare, cooperare, colegialitate. Atâta vreme cât dezideratul nu este atins, nu este desuet să tot repetăm și să punctăm această reală necesitate.
     Atunci când cineva își pierde, oricât de devreme, „jumătatea” și urmează să își continue singur/singură călătoria, iar această călătorie implică multă medicină (gărzi, contravizite, pacienți gravi, situații medicale la limită, stres de toate tipurile), apropierea celorlalți poate contribui la alinarea suferinței. Colegii încearcă să transmită mesajul lor, tineri sau mai în vârstă, cunoscuți încă de pe vremea rezidențiatului sau mai de curând, încearcă să arate că sunt alături de persoana care fie le-a fost învățăcel, fie acum a început să îi învețe pe alții.
     Unii sunt dedicați în totalitate misiunii din spital. Alții încearcă să contribuie la pregătirea celor care își vor dedica timpul în condițiile de mai sus, dar sunt încă la început și ar trebui să construiască permanent pe o bază cât mai solidă. Dacă medicina ar însemna doar chirurgie, doar cardiologie, doar psihiatrie sau oricare dintre specialitățile clinice, timpul studenției ar putea să se reducă la patru, sau la trei, sau poate chiar și la doi ani. Dar nu este așa, nici la noi și niciunde în lume. Studenții vin în anul întâi de regulă fără să știe ce îi așteaptă și nici care este specialitatea pe care o vor urma după șase ani poate pentru tot restul vieții. Un coleg medic nu se oprește din învățat și nici din încercarea de a vindeca semenii la 65 de ani, ci va continua misiunea atât timp cât va avea zile. Sunt încă niște copii de 19–20 de ani, puțin dezorientați, cu multă nevoie de ajutor și călăuzire – doar că pentru a-l primi trebuie să conștientizeze această nevoie, apoi să accepte și să-l primească. Sfaturile încep să curgă încă din anul întâi. Noțiunile legate strict de materiile studiate se îmbină cu sfaturi de viață și sfaturi medicale utile. În limita timpului disponibil (un semestru de paisprezece săptămâni nu este deloc unul lung), printre termenii care par cu totul noi și care uneori apar în combinații stresante (depinde de fiecare student cât a învățat înainte de a începe facultatea, cât a citit în plus în afară de cititul obligatoriu pentru teze, lucrări și pentru examenul de admitere) sunt transmise și o serie de mesaje de care viitorii colegi au nevoie.
     Că au nevoie de aceste sfaturi este cert, indubitabil. Problema este însă cum le primesc, le acceptă, le pun sau cel puțin încearcă să le pună în practică. De aici începe să se manifeste colegialitatea lor, dacă înțeleg că în partea cealaltă a catedrei se află oameni cu misiunile lor, cu misiunea de a îi călăuzi pe tărâmul medical.
     Urmărind, privind, analizând, procentul viitorilor colegi interesați de sfaturi este destul de mic, însă procentul viitorilor colegi care aplică sfaturile primite este foarte mic. Când arunc în eter cifra de 2%, am o bază rezultată din experiență, analiză și chiar și din unele calcule matematice. Este un procent asociat cu mult stres negativ. Le spun și lor: „Nu vă mirați dacă în anii următori s-ar putea să întâlniți colegi care nu mai sunt dispuși să vi se dedice”. Nu toți rezistă oricât de mult. Sunt și destui care încă mai rezistă. Trebuie să reziste. Medicina este o misiune, medicina ar trebui să reprezinte o vocație. În medicină nu poți face nimic bine în lipsa cunoștințelor solide, a practicii concrete și a colegialității. Doar că pentru colegialitate nu există niciun antrenament special pe parcursul celor șase ani de facultate și nici ulterior facultății.
     Eu consider că a nu învăța exprimă lipsa colegialității. În fața ta vine cineva, la cursuri, seminarii sau lucrări practice, îți explică, ți se dedică și știe că de modul în care înveți depinde formarea ta și modul în care vei aborda medicina ulterior ca student mai mare sau ca viitor medic. Apoi, la un moment dat pune întrebări (și ora se transformă în monolog), sunt organizate lucrări de control sau colocvii (și corectarea este plină de stres negativ – cei care corectează încep să se întrebe: „Oare unde am greșit? Cum trebuia să explic? Ce nu am făcut bine de apar în teză asemenea enormități?”. Dar, problema nu este la cei care explică, problema este la cei care nu vor să primească explicațiile. Eu, de exemplu, am făcut diverse încercări. Am explicat ce urmează să facem împreună pe parcursul următorului an la curs, la lucrări practice (am mers la toate lucrările practice, fie că erau 200 sau 400 de studenți), am organizat ședințe cu șefii de grupă, am transmis mesaje după începerea anului universitar sau chiar și înainte ca anul universitar să înceapă (atunci când am cunoscut care sunt seriile cu care urmează să lucrez) și multe altele. Rezultatul se învârte în jurul procentului de 2% despre care scriam mai sus și pe care l-am detectat pentru prima dată în anul 2008.
     Îmi păstrez realismul, știu care este procentul „așteptat”, dar îmi păstrez și speranța precum și colegialitatea. Îi consider pe toți viitori colegi și încerc să le spun tuturor tot ceea ce cred că este bine pentru ei, cu speranța unui viitor medical nu doar strălucitor științific, dar și colegial.
     Să fie oare ușor? Nu, deloc! Este chiar foarte greu pentru că gândul zboară, trece prin tot și prin toate amintirile, compară și uneori vrea mult mai mult decât poate să fie realizat. Sunt și momente și mai dificile atunci când, spre exemplu, te gândești că ai pierdut încă un prieten, poate singurul care te-a iubit necondiționat. Dar, în scurta lui viață alături de tine tu l-ai neglijat. Ai avut de lucru și chiar atunci când te aflai în apropierea lui corectai lucrări, pregăteai subiecte, scriai mesaje, erai lipit de ecranul calculatorului – iar „lui” îi cereai să fie înțelegător și să se mulțumească cu atât de puțin. Socoteam că mai bine de o mie două sute de nopți din cei doisprezece ani pe care i-a avut, prietenul meu, prietenul nostru le-a petrecut în singurătate. Acum când noi l-am pierdut nu pot să nu mă întreb și nu pot să nu plâng timpul care a trecut pentru că, deși el era atât de înțelegător, rezultatul neglijenței mele față de el la ce a dus? Acel 2% nu a crescut. Rezultatele nu sunt mai bune. Colegialitatea viitorilor colegi nu este mai mare.
     Cei pe care îi dorim viitori colegi își dau coate și zâmbesc (uneori) batjocoritor când se cântă imnul național. Sunt unii pe care atunci când îi întrebi (anonim) „De ce nu învățați? Ce ar trebui sau ce am putea face ca să înțelegeți mai bine, ca să învățați și să știți?”, răspund: „Vrem să fim lăsați în pace. O să învățăm atunci când vrem noi, ne ajung zilele din sesiune”. Alții nu pricep că un proiect început împreună trebuie dus la bun sfârșit. Extrem de puțini înțeleg că la un curs sau o lucrare practică luatul notițelor este un lucru util. Uită orice, oricât, oricum (unii). Dar destul de mulți nu uită să își dea coate, să privească ecranele „telefoanelor deștepte” și să continue să le „butoneze” chiar și atunci când pe ecran se proiectează un filmuleț educativ care ar putea să îi ajute să nu mai uite niciodată cum se desfășoară cascada complementului sau care este modul în care se stabilesc legăturile între celula prezentatoare de antigen și colegii săi din răspunsul imun.
     În ciuda lor, în ciuda celor mulți care nu ne bagă în seamă, care ne tratează batjocoritor încercările de a-i ajuta, eu am să continui așa cum cred că este bine pentru ei și nu o să încetez să afirm ceea ce cred – medicina fără colegialitate nu se poate desfășura cu bine. Colegialitatea trebuie învățată, simțită și aplicată!

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe