În
cursul vieții trecem prin perioade mai dificile sau mai ușoare, mai plăcute,
dar și prin perioade dezagreabile. În drumul nostru pe Pământ, care nu se poate
desfășura decât împreună, este important să înțelegem această noțiune
(împreună) și să o punem în aplicare. Împreună pentru rubrica noastră înseamnă
colaborare, cooperare, colegialitate. Atâta vreme cât dezideratul nu este
atins, nu este desuet să tot repetăm și să punctăm această reală necesitate.
Atunci
când cineva își pierde, oricât de devreme, „jumătatea” și urmează să își
continue singur/singură călătoria, iar această călătorie implică multă medicină
(gărzi, contravizite, pacienți gravi, situații medicale la limită, stres de
toate tipurile), apropierea celorlalți poate contribui la alinarea suferinței.
Colegii încearcă să transmită mesajul lor, tineri sau mai în vârstă, cunoscuți
încă de pe vremea rezidențiatului sau mai de curând, încearcă să arate că sunt
alături de persoana care fie le-a fost învățăcel, fie acum a început să îi
învețe pe alții.
Unii
sunt dedicați în totalitate misiunii din spital. Alții încearcă să contribuie
la pregătirea celor care își vor dedica timpul în condițiile de mai sus, dar
sunt încă la început și ar trebui să construiască permanent pe o bază cât mai
solidă. Dacă medicina ar însemna doar chirurgie, doar cardiologie, doar
psihiatrie sau oricare dintre specialitățile clinice, timpul studenției ar
putea să se reducă la patru, sau la trei, sau poate chiar și la doi ani. Dar nu
este așa, nici la noi și niciunde în lume. Studenții vin în anul întâi de
regulă fără să știe ce îi așteaptă și nici care este specialitatea pe care o
vor urma după șase ani poate pentru tot restul vieții. Un coleg medic nu se
oprește din învățat și nici din încercarea de a vindeca semenii la 65 de ani,
ci va continua misiunea atât timp cât va avea zile. Sunt încă niște copii de
19–20 de ani, puțin dezorientați, cu multă nevoie de ajutor și călăuzire – doar
că pentru a-l primi trebuie să conștientizeze această nevoie, apoi să accepte
și să-l primească. Sfaturile încep să curgă încă din anul întâi. Noțiunile
legate strict de materiile studiate se îmbină cu sfaturi de viață și sfaturi medicale
utile. În limita timpului disponibil (un semestru de paisprezece săptămâni nu
este deloc unul lung), printre termenii care par cu totul noi și care uneori
apar în combinații stresante (depinde de fiecare student cât a învățat înainte
de a începe facultatea, cât a citit în plus în afară de cititul obligatoriu
pentru teze, lucrări și pentru examenul de admitere) sunt transmise și o serie
de mesaje de care viitorii colegi au nevoie.
Că
au nevoie de aceste sfaturi este cert, indubitabil. Problema este însă cum le
primesc, le acceptă, le pun sau cel puțin încearcă să le pună în practică. De
aici începe să se manifeste colegialitatea lor, dacă înțeleg că în partea
cealaltă a catedrei se află oameni cu misiunile lor, cu misiunea de a îi
călăuzi pe tărâmul medical.
Urmărind,
privind, analizând, procentul viitorilor colegi interesați de sfaturi este
destul de mic, însă procentul viitorilor colegi care aplică sfaturile primite
este foarte mic. Când arunc în eter cifra de 2%, am o bază rezultată din
experiență, analiză și chiar și din unele calcule matematice. Este un procent
asociat cu mult stres negativ. Le spun și lor: „Nu vă mirați dacă în anii
următori s-ar putea să întâlniți colegi care nu mai sunt dispuși să vi se
dedice”. Nu toți rezistă oricât de mult. Sunt și destui care încă mai rezistă.
Trebuie să reziste. Medicina este o misiune, medicina ar trebui să reprezinte o
vocație. În medicină nu poți face nimic bine în lipsa cunoștințelor solide, a
practicii concrete și a colegialității. Doar că pentru colegialitate nu există
niciun antrenament special pe parcursul celor șase ani de facultate și nici
ulterior facultății.
Eu
consider că a nu învăța exprimă lipsa colegialității. În fața ta vine cineva,
la cursuri, seminarii sau lucrări practice, îți explică, ți se dedică și știe
că de modul în care înveți depinde formarea ta și modul în care vei aborda
medicina ulterior ca student mai mare sau ca viitor medic. Apoi, la un moment
dat pune întrebări (și ora se transformă în monolog), sunt organizate lucrări
de control sau colocvii (și corectarea este plină de stres negativ – cei care
corectează încep să se întrebe: „Oare unde am greșit? Cum trebuia să explic? Ce
nu am făcut bine de apar în teză asemenea enormități?”. Dar, problema nu este
la cei care explică, problema este la cei care nu vor să primească
explicațiile. Eu, de exemplu, am făcut diverse încercări. Am explicat ce
urmează să facem împreună pe parcursul următorului an la curs, la lucrări
practice (am mers la toate lucrările practice, fie că erau 200 sau 400 de
studenți), am organizat ședințe cu șefii de grupă, am transmis mesaje după
începerea anului universitar sau chiar și înainte ca anul universitar să
înceapă (atunci când am cunoscut care sunt seriile cu care urmează să lucrez)
și multe altele. Rezultatul se învârte în jurul procentului de 2% despre care
scriam mai sus și pe care l-am detectat pentru prima dată în anul 2008.
Îmi
păstrez realismul, știu care este procentul „așteptat”, dar îmi păstrez și
speranța precum și colegialitatea. Îi consider pe toți viitori colegi și încerc
să le spun tuturor tot ceea ce cred că este bine pentru ei, cu speranța unui
viitor medical nu doar strălucitor științific, dar și colegial.
Să
fie oare ușor? Nu, deloc! Este chiar foarte greu pentru că gândul zboară, trece
prin tot și prin toate amintirile, compară și uneori vrea mult mai mult decât
poate să fie realizat. Sunt și momente și mai dificile atunci când, spre
exemplu, te gândești că ai pierdut încă un prieten, poate singurul care te-a
iubit necondiționat. Dar, în scurta lui viață alături de tine tu l-ai neglijat.
Ai avut de lucru și chiar atunci când te aflai în apropierea lui corectai
lucrări, pregăteai subiecte, scriai mesaje, erai lipit de ecranul
calculatorului – iar „lui” îi cereai să fie înțelegător și să se mulțumească cu
atât de puțin. Socoteam că mai bine de o mie două sute de nopți din cei
doisprezece ani pe care i-a avut, prietenul meu, prietenul nostru le-a petrecut
în singurătate. Acum când noi l-am pierdut nu pot să nu mă întreb și nu pot să
nu plâng timpul care a trecut pentru că, deși el era atât de înțelegător,
rezultatul neglijenței mele față de el la ce a dus? Acel 2% nu a crescut.
Rezultatele nu sunt mai bune. Colegialitatea viitorilor colegi nu este mai
mare.
Cei
pe care îi dorim viitori colegi își dau coate și zâmbesc (uneori) batjocoritor
când se cântă imnul național. Sunt unii pe care atunci când îi întrebi (anonim)
„De ce nu învățați? Ce ar trebui sau ce am putea face ca să înțelegeți mai
bine, ca să învățați și să știți?”, răspund: „Vrem să fim lăsați în pace. O să
învățăm atunci când vrem noi, ne ajung zilele din sesiune”. Alții nu pricep că
un proiect început împreună trebuie dus la bun sfârșit. Extrem de puțini
înțeleg că la un curs sau o lucrare practică luatul notițelor este un lucru util.
Uită orice, oricât, oricum (unii). Dar destul de mulți nu uită să își dea
coate, să privească ecranele „telefoanelor deștepte” și să continue să le
„butoneze” chiar și atunci când pe ecran se proiectează un filmuleț educativ
care ar putea să îi ajute să nu mai uite niciodată cum se desfășoară cascada
complementului sau care este modul în care se stabilesc legăturile între celula
prezentatoare de antigen și colegii săi din răspunsul imun.
În
ciuda lor, în ciuda celor mulți care nu ne bagă în seamă, care ne tratează
batjocoritor încercările de a-i ajuta, eu am să continui așa cum cred că este
bine pentru ei și nu o să încetez să afirm ceea ce cred – medicina fără
colegialitate nu se poate desfășura cu bine. Colegialitatea trebuie învățată,
simțită și aplicată!