Newsflash

O poveste cu doctori mari şi trimiteri de la medicul de familie

de Dr. Otilia ŢIGĂNAŞ - apr. 25 2014
O poveste cu doctori mari şi trimiteri de la medicul de familie
   Cum ajungi un „doctor mare“? Pentru început, trebuie să ajungi totuşi doctor. Apoi, mare doctor: muncind enorm, având vocaţie, dedicându-te necondiţionat profesiei, accesând eventual şi funcţii univer­sitare menite să te transforme din cunoscător al medicinii, în dascăl. Mai apoi, le transmiţi discipolilor ceea ce ştii. Şi îţi menţii, o viaţă întreagă, fără pauză, propria ştachetă la altitudinea unui model.
   Păstrez, în sipetul memoriei, vocea, sfatul, rigoarea, punctualitatea, umorul, ciupitura, zâmbetul sau căldura câtorva „mari doctori“ dispuşi să-mi fie dascăli. Orice medic poartă în sine (sau ar trebui să poarte) valoarea celor care l-au instruit. Alta decât reproducerea papagali­cească a fragmentelor din cursul copiat voiniceşte la indigo. Medicina se face de oameni, pentru oameni şi este mult, mult peste suma informaţiilor însuşite de student, în sesiune. Mai mult decât meserie, este artă şi stare.
   Odată fixate aceste adevăruri, vom recu­noaşte că viaţa medicului, fie el magistru – mare doctor, fie el un doctor mijlociu sau „simplu doctoraş“, se va supune şi regulilor generale ale vieţii: familie, venituri, iubiri neîmpărtăşite, nevoia de notorietate, orgolii înăbuşite, fascinaţia politicii, câte şi mai câte. După terminarea facultăţii, miliarde de necunoscute vor tulbura formula de calcul a carierei.
   Una din cele mai parşive necunoscute s-a dovedit a fi asumarea muncii în sistemul românesc al asigurărilor sociale de sănătate, mai ales pentru cei nepregătiţi din şcoală. Că sistemul pare azi un hibrid eşuat? Da. Pare varză. Este dizarmonic şi împrăştiat. Dar, dacă hibridul propriu-zis nu ne aparţine (nu noi am formulat legile), „varza“, totuşi, este întreţinută de fiecare medic român care a acceptat intrarea în sistem. Jongleria abilă prin asigurări devine un fel de „altă specialitate“, chiar o supraspecializare. Cum se prescriu compensatele, cum se face dovada calităţii de asigurat, câte zile de concediu poţi elibera la externare, unde trebuie vizat concediul, unde se aplică ştampila rotundă (şi dacă trebuie musai să fie rotundă!), dacă poate un şomer să aibă con­ce­diu medical (şi în ce condiţii)... Uf! Categoric, este vorba de un alt film, unul SF. Vorbim de plimbarea haotică a nefericiţilor bolnavi, nu din pricina celebrei subfinanţări, ci din neştiinţa doctorilor care le îndrumă, tehnic, paşii prin labirint.
   Dacă tradiţia specialităţii medicină de familie nu a apucat să lase în urmă tabloul unor mari doctori, asta nu înseamnă că ei nu există sau că nu se vor forma. Deja avem câţiva, dar nici măcar presa nu ştie multe despre ei. Probabil mai este nevoie de niscai decenii. Oare câţi din marii gastroenterologi universitari (de exemplu), cei din vechea gardă, ştiu că medicul de familie român este un specialist cu rezidenţiat greu, un pionier înotător în profesia-i liberală şi nu un absolvent de medicină eşuat pe undeva? Şi că nu este salariat/slujbaş, că profesează într-un cabinet medical individual, nu „la dispensar“, că „informează CAS atunci când îşi ia vacanţă“, dar nu-i cere şefului „aprobare de concediu“.
  Replica nostalgică a câte unui chirurg: „Ştiu cum este, şi eu am început ca doctor de familie“ devine o gravă eroare. Nu, chirurgul nu a început ca doctor de familie, ci ca generalist repartizat la un dispensar, deci fără specialitate. Medicul de familie este specialist cu rezidenţiat şi cabinet organizat juridic. Este ca şi cum acelaşi chirurg ar rosti: „Oh, vă înţeleg, şi eu am început ca dermatolog“. Dar nici decidenţii politici nu le pricep foarte bine pe astea.
   Un lucru e cert. La cunoaşterea fragmentelor de lege – obositoare, interpretabile, enervante şi ambigue – deocamdată medicii de familie sunt singurii mari doctori. Ceilalţi presupun, intuiesc, află de la Andreea Esca, se bazează pe logica proprie, deduc, o întreabă pe „doamna de la CAS“ sau află de la „un prieten“, dar foarte puţini, alţii decât doctorii de familie, ştiu exact ce spune legea şi au nervul să-i cântărească interpretările şi aplicarea. Necum să o şi schimbe. Pentru medici, alţii decât cei de familie, a cunoaşte Legea asigurărilor de sănătate, capcanele contractelor-cadru, normele devine chiar o autoumilire: „Eu nu-mi pierd timpul cu aşa ceva, sunt medic! Sunt ocupat, n-am timp de prostii“. Iată o extremă. 
  Cealaltă extremă este a specialistului medic de familie nevoit să-şi ocupe timpul, din ce în ce mai mult, numai cu aşa ceva. Abia mai apucă să bâiguie, bietul de el, „Dar eu sunt clinician“.
   De ce acest text în „Viaţa medicală“? Sunt medic de familie la ţară (sintagma „în rural“ îmi sună de o preţiozitate ridicolă). Sunt medic primar medicină de familie, nu fac naveta şi cred/sper că îmi fac bine me­seria. Conjunctura familială şi cea socială îmi permit să nu fac nimic altceva decât medicină. Am două decenii de practică pe umeri şi marea şansă a îmbrăţişării unor maeştri, la începuturi. Îmi cunosc „parohia“ ca-n palmă şi chiar îmi iubesc oamenii. Ceea ce ştiu cel mai bine ştiu de la mentorii mei. Unul anume, un renumit neurolog arădean, alături de un gastroenterolog, apoi un chirurg şi un diabetolog (din păcate dispărut) au lăsat o amprentă adâncă în cariera pe care astăzi o urmez.
   Zilele trecute, o poveste demnă de „Moartea Domnului Lăzărescu“ mi-a plimbat un pacient de colo-colo, în căutarea unor trimiteri de care nu era nevoie, a unor „compensate“ care nu se puteau da şi a multor alte documente de o utilitate sau legalitate îndoielnică. Nevasta lui plângea în cabinetul meu: „– Vă rog, doamna doctor, vă rog! Ne ştim de o viaţă. Ajutaţi-ne! Daţi-mi trimitere la endocrinologie, fiindcă la spital au cerut, iar fără trimitere nu vor să-i dea tratamentul pentru hepatită! Au zis că are hepatită. Suntem disperaţi!“. Am cheltuit aproape o oră din timpul altor pacienţi, dând telefoane ca să pricep circuitul de zece zile al soţului ei, intrat în sistem prin UPU, fără ştiinţa mea, după o lipotimie la Arad, unde se afla întâmplător. Cum s-a ajuns de la lipotimie la endocrinolog via hepatită... A fost o oră din timpul meu şi un număr important de neuroni ucişi. Trecuse şi pe la Timişoara (infecţioase, pare-se). Iar eu doream din inimă să-i „ajut“! Nevasta nu avea niciun document medical, niciun act asumat cu parafa de cineva, softul meu de cabinet nu mă informa cu nimic (pe asta o ştim cu toţii!). Eram doar eu şi femeia care plângea, cerând ceva ce i se spusese la spital să ceară. Soţul aştepta cuminte, la Arad, la bloc, la fiu, la o sută de kilometri de mine. Iar eu, categoric, nu puteam să-i dau femeii ce-mi cere. Teatru absurd. Încă unul.
   Epopeea traversată de pacient se petrecuse între Arad, Timişoara, Ineu şi Hăşmaş (comuna mea), naveta inutilă acoperise sute de kilometri şi aruncase în vânt mii de lei noi. Punând cap la cap desfăşurarea evenimentelor, presată de lacrimile soţiei bolnavului (ambii „oamenii mei“), am dedus că acela care a greşit repetat în această poveste cu documente CAS fusese exact unul din mentorii mei arădeni. Unul pe care îl iubesc şi căruia nu aş putea, în ruptul capului, să-i vorbesc arogant sau reprobativ. Desluşind iţele, câteva clipe m-am simţit ca şi cum aş fi aflat că apartamentul meu este în flăcări, fiindcă tata a pus focul. Nici nu mai ştii cum să reacţionezi! Mai ales că tot magistrul pusese abil un diagnostic dificil de pus. Tot el îmi oferise, încă o dată, după două decenii, o frumoasă demonstraţie de medicină clinică. Dar să nu uităm, totuşi, că preluase pacientul leşinat din UPU, noaptea, iar eu nu îl examinasem deloc. Poate nu mi-aş fi dezamăgit magistrul, la capitolul vigilenţă. Din păcate, eu nu ştiam nimic, iar informaţia nu curge, între paliere, deloc.
   Atunci, atenuând radical furia iniţială, am decis să scriu. Dar şi să cântăresc atent frazele textului pe care vi-l prezint, tocmai datorită dualităţii adevărului. Cel care greşise flagrant în documentele CAS era exact acela de la care învăţasem cândva meserie şi atitudine, dar şi cel care rezolvase rebusul bolii insidioase, parşive, aflate la debut. Nu aş vrea nici să-mi privez pacientul de mintea specialistului arădean, la care se ajunge foarte greu. Am mare nevoie de el. Orice aş face, s-ar încărca ulterior cu o doză fie de regret – de conştiinţă, de lipsă de profesio­nalism, de risc financiar. Aş fi obligată să greşesc cumva. Am decis, astfel, să scriu despre asta. Nu contează cum am rezolvat problema. Oricum, nu mi-am sunat mentorul, fiindcă mi-e imposibil să rostesc: „Aţi greşit! Nu-i grav, aţi greşit doar în sistemul asigurărilor“. În schimb, ştiu că citeşte conştiincios fiecare număr al „Vieţii medicale“, încă de când îi eram stagiară pe secţie.
   Simţul clinic nu are nimic comun cu compensatele, cu dovada de asigurat, cu softul, cu SIUI-ul şi cu trimiterile alb/roz/verde/curcubeu. Cunoaşterea legii care ne-a înlănţuit (cu sau fără voie) nu-i o umilire; dimpotrivă, poţi rămâne mare doctor chiar informându-te riguros cum e cu trimiterile. Iar dacă nu digeri aceste reguli, alege să munceşti exclusiv în afara contractului CAS. Puţini îşi permit. Eu nu. Mă tem că nici mentorii mei.
   Medicul de familie nu este soluţia ezitărilor celorlalţi protagonişti din sistem. El nu poate emite orice act, o dată fiindcă legea nu-i permite, a doua fiindcă „erorile de bifă“ îl costă cât nu fac, dar şi pentru că nu-i normal ca el să emită un document medical bazat pe „ce spune cutare că i-ar fi spus lui cutare“, despre un bolnav aflat la distanţă, neexaminat de medicul de familie, doctor cu parafă.
   Nu transformaţi deci medicii de familie în tomberonul soluţiilor imediate, atunci când nu ştiţi exact ce e de făcut „în baza legii“. Un scurt telefon de lămurire, dat medicului de familie, poate face minuni. Împreună, veţi dezlega rapid „labirintul sistemului“, fiindcă rarisim neurochirurgul sau ortopedul sau internistul vor cunoaşte legea mai bine decât medicul de familie. Pe asta trebuie s-o recunoaştem.
   Iar răspunsul la întrebarea „a cui muncă este mai importantă în medicină“ nu mă încumet să-l dau eu. Nu azi, nu în acest (con)text. În orice caz, la o pană de curent în sala de operaţii, preţ de o oră, cel mai important va fi... electricianul!
   A plimba inutil bolnavul, din necunoaşterea legii sau bazat pe presupuneri, este la fel de grav pentru el ca şi când i-ai greşi diagnosticul, după cum la fel de grav este şi când îi cade în cap tencuiala din salon sau când găseşte gândaci în buzunarul pijamalei. Dar şi mai grav este să-ţi pui colegii de breaslă în situaţii delicate.
   Celebra cerinţă „Aduceţi trimitere de la medicul de familie“ declanşează adre­na­­lina oricărui român bolnav, dar şi medicului de familie, care nu este dispecer SNCFR. Dragi dascăli, cărora cu smerenie ne închi­năm încă o dată, înainte de a-i solicita paci­en­tului „trimitere de la medicul de familie“, mai ales retroactiv, prin nevasta lui anxioasă, asiguraţi-vă că aţi citit cu ochii dumneavoastră frag­mentul de lege care spune că aşa ceva este posibil.
   Nici nu mai discutăm de „bietul pacient“. Este vorba de noi, discipolii voştri, care aşteptăm ca, după douăzeci de ani postcomunişti, să vă faceţi treaba perfect, aşa cum vă ştim. Ne-aţi învăţat să fim riguroşi şi documentaţi şi să ne bazăm pe propriile concluzii. Ne-aţi spus să nu luăm de bune nici măcar rezultatele seci ale unor investigaţii, fără să examinăm minuţios pacientul. Că niciun tomograf din lume nu poate înlocui anamneza. Mai ieri ne spuneaţi să dezbrăcăm bolnavul din cap până în picioare (o facem tot mai greu, călcând împiedicat peste calculator, monitor, cititorul de card, facturier, topurile de formulare, tonere şi imprimante), dar nu ne cereţi azi, prin mesageri neinstruiţi, cecuri în alb, cecuri fără acoperire, mascate sub codul „trimitere de la medicul de familie“!
   Nu vă dărâmaţi propriul castel, deci nu ne cereţi acte în ciuda legii sau a logicii elementare. În definitiv, voi ne-aţi format să gândim aşa, iar pentru asta vă mulţumim. Acest text se vrea o dovadă că n-aţi investit în noi degeaba, dar şi un recurs la automatisme şi prejudecăţi.

   Epilog. Într-un text de specialitate, tradus din franceză, un celebru internist descrie evoluţia unui caz deosebit: „Am luat imediat legătura cu doctorul lui (s.n.)“. Or, „doctorul lui“ este – şi la noi – medicul de familie, dar puţini specialişti recurg, ca prim gest, la a lua legătura cu el. Că nu-i bine – e evident.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe