Cum ajungi un „doctor mare“? Pentru început,
trebuie să ajungi totuşi doctor. Apoi, mare
doctor: muncind enorm, având vocaţie, dedicându-te necondiţionat profesiei,
accesând eventual şi funcţii universitare menite să te transforme din cunoscător
al medicinii, în dascăl. Mai apoi, le transmiţi discipolilor ceea ce ştii. Şi îţi
menţii, o viaţă întreagă, fără pauză, propria ştachetă la altitudinea unui model.
Păstrez,
în sipetul memoriei, vocea, sfatul, rigoarea, punctualitatea, umorul,
ciupitura, zâmbetul sau căldura câtorva „mari doctori“ dispuşi să-mi fie dascăli.
Orice medic poartă în sine (sau ar trebui să poarte) valoarea celor care l-au
instruit. Alta decât reproducerea papagalicească a fragmentelor din cursul copiat
voiniceşte la indigo. Medicina se face de oameni, pentru oameni şi este mult,
mult peste suma informaţiilor însuşite de student, în sesiune. Mai mult decât
meserie, este artă şi stare.
Odată
fixate aceste adevăruri, vom recunoaşte că viaţa medicului, fie el magistru –
mare doctor, fie el un doctor mijlociu sau „simplu doctoraş“, se va supune şi regulilor generale ale vieţii:
familie, venituri, iubiri neîmpărtăşite, nevoia de notorietate, orgolii înăbuşite,
fascinaţia politicii, câte şi mai câte. După terminarea facultăţii, miliarde de
necunoscute vor tulbura formula de calcul a carierei.
Una
din cele mai parşive necunoscute s-a dovedit a fi asumarea muncii în sistemul
românesc al asigurărilor sociale de sănătate, mai ales pentru cei nepregătiţi
din şcoală. Că sistemul pare azi un hibrid eşuat? Da. Pare varză. Este
dizarmonic şi împrăştiat. Dar, dacă hibridul propriu-zis nu ne aparţine (nu noi
am formulat legile), „varza“, totuşi, este întreţinută de fiecare medic român
care a acceptat intrarea în sistem. Jongleria abilă prin asigurări devine un
fel de „altă specialitate“, chiar o supraspecializare. Cum se prescriu
compensatele, cum se face dovada calităţii de asigurat, câte zile de concediu
poţi elibera la externare, unde trebuie vizat concediul, unde se aplică ştampila
rotundă (şi dacă trebuie musai să fie rotundă!), dacă poate un şomer să aibă
concediu medical (şi în ce condiţii)... Uf! Categoric, este vorba de un alt
film, unul SF. Vorbim de plimbarea haotică a nefericiţilor bolnavi, nu din
pricina celebrei subfinanţări, ci din neştiinţa doctorilor care le îndrumă,
tehnic, paşii prin labirint.
Dacă
tradiţia specialităţii medicină de familie nu a apucat să lase în urmă tabloul
unor mari doctori, asta nu înseamnă că
ei nu există sau că nu se vor forma. Deja avem câţiva, dar nici măcar presa nu ştie
multe despre ei. Probabil mai este nevoie de niscai decenii. Oare câţi din
marii gastroenterologi universitari (de exemplu), cei din vechea gardă, ştiu că
medicul de familie român este un specialist cu rezidenţiat greu, un pionier
înotător în profesia-i liberală şi nu un absolvent de medicină eşuat pe undeva?
Şi că nu este salariat/slujbaş, că profesează într-un cabinet medical
individual, nu „la dispensar“, că „informează CAS atunci când îşi ia vacanţă“,
dar nu-i cere şefului „aprobare de concediu“.
Replica
nostalgică a câte unui chirurg: „Ştiu cum este, şi eu am început ca doctor de
familie“ devine o gravă eroare. Nu, chirurgul nu a început ca doctor de
familie, ci ca generalist repartizat la un dispensar, deci fără specialitate.
Medicul de familie este specialist cu rezidenţiat şi cabinet organizat juridic.
Este ca şi cum acelaşi chirurg ar rosti: „Oh, vă înţeleg, şi eu am început ca
dermatolog“. Dar nici decidenţii politici nu le pricep foarte bine pe astea.
Un lucru e cert.
La cunoaşterea fragmentelor de lege – obositoare, interpretabile, enervante şi
ambigue – deocamdată medicii de familie sunt singurii mari doctori. Ceilalţi presupun, intuiesc, află de la Andreea Esca,
se bazează pe logica proprie, deduc, o întreabă pe „doamna de la CAS“ sau află
de la „un prieten“, dar foarte puţini, alţii decât doctorii de familie, ştiu exact ce spune legea şi au nervul să-i
cântărească interpretările şi aplicarea. Necum să o şi schimbe. Pentru medici,
alţii decât cei de familie, a cunoaşte Legea asigurărilor de sănătate,
capcanele contractelor-cadru, normele devine chiar o autoumilire: „Eu nu-mi
pierd timpul cu aşa ceva, sunt medic! Sunt ocupat, n-am timp de prostii“. Iată
o extremă.
Cealaltă extremă este a
specialistului medic de familie nevoit să-şi ocupe timpul, din ce în ce mai
mult, numai cu aşa ceva. Abia mai
apucă să bâiguie, bietul de el, „Dar eu sunt clinician“.
De ce acest text în „Viaţa medicală“? Sunt
medic de familie la ţară (sintagma „în rural“ îmi sună de o preţiozitate
ridicolă). Sunt medic primar medicină de familie, nu fac naveta şi cred/sper că
îmi fac bine meseria. Conjunctura familială şi cea socială îmi permit să nu
fac nimic altceva decât medicină. Am două decenii de practică pe umeri şi marea
şansă a îmbrăţişării unor maeştri, la începuturi. Îmi cunosc „parohia“ ca-n
palmă şi chiar îmi iubesc oamenii. Ceea ce ştiu cel mai bine ştiu de la
mentorii mei. Unul anume, un renumit neurolog arădean, alături de un
gastroenterolog, apoi un chirurg şi un diabetolog (din păcate dispărut) au lăsat
o amprentă adâncă în cariera pe care astăzi o urmez.
Zilele trecute, o poveste demnă de „Moartea
Domnului Lăzărescu“ mi-a plimbat un pacient de colo-colo, în căutarea unor
trimiteri de care nu era nevoie, a unor „compensate“ care nu se puteau da şi a
multor alte documente de o utilitate sau legalitate îndoielnică. Nevasta lui
plângea în cabinetul meu: „– Vă rog, doamna doctor, vă rog! Ne ştim de o viaţă.
Ajutaţi-ne! Daţi-mi trimitere la endocrinologie, fiindcă la spital au cerut,
iar fără trimitere nu vor să-i dea tratamentul pentru hepatită! Au zis că are
hepatită. Suntem disperaţi!“. Am cheltuit aproape o oră din timpul altor pacienţi,
dând telefoane ca să pricep circuitul de zece zile al soţului ei, intrat în sistem
prin UPU, fără ştiinţa mea, după o lipotimie la Arad, unde se afla întâmplător.
Cum s-a ajuns de la lipotimie la endocrinolog via hepatită... A fost o oră din
timpul meu şi un număr important de neuroni ucişi. Trecuse şi pe la Timişoara
(infecţioase, pare-se). Iar eu doream din inimă să-i „ajut“! Nevasta nu avea
niciun document medical, niciun act asumat cu parafa de cineva, softul meu de
cabinet nu mă informa cu nimic (pe asta o ştim cu toţii!). Eram doar eu şi
femeia care plângea, cerând ceva ce i se spusese la spital să ceară. Soţul aştepta
cuminte, la Arad, la bloc, la fiu, la o sută de kilometri de mine. Iar eu,
categoric, nu puteam să-i dau femeii ce-mi cere. Teatru absurd. Încă unul.
Epopeea traversată de pacient se petrecuse
între Arad, Timişoara, Ineu şi Hăşmaş (comuna mea), naveta inutilă acoperise
sute de kilometri şi aruncase în vânt mii de lei noi. Punând cap la cap desfăşurarea
evenimentelor, presată de lacrimile soţiei bolnavului (ambii „oamenii mei“), am
dedus că acela care a greşit repetat în această poveste cu documente CAS fusese exact unul din mentorii mei arădeni. Unul pe
care îl iubesc şi căruia nu aş putea, în ruptul capului, să-i vorbesc arogant
sau reprobativ. Desluşind iţele, câteva clipe m-am simţit ca şi cum aş fi aflat
că apartamentul meu este în flăcări, fiindcă tata a pus focul. Nici nu mai ştii
cum să reacţionezi! Mai ales că tot magistrul pusese abil un diagnostic dificil
de pus. Tot el îmi oferise, încă o dată, după două decenii, o frumoasă
demonstraţie de medicină clinică. Dar să nu uităm, totuşi, că preluase
pacientul leşinat din UPU, noaptea, iar eu nu îl examinasem deloc. Poate nu
mi-aş fi dezamăgit magistrul, la capitolul vigilenţă. Din păcate, eu nu ştiam
nimic, iar informaţia nu curge, între paliere, deloc.
Atunci, atenuând radical furia iniţială, am
decis să scriu. Dar şi să cântăresc atent frazele textului pe care vi-l
prezint, tocmai datorită dualităţii adevărului. Cel care greşise flagrant în documentele CAS era exact acela de la
care învăţasem cândva meserie şi atitudine, dar şi cel care rezolvase rebusul
bolii insidioase, parşive, aflate la debut. Nu aş vrea nici să-mi privez
pacientul de mintea specialistului arădean, la care se ajunge foarte greu. Am
mare nevoie de el. Orice aş face, s-ar încărca ulterior cu o doză fie de regret
– de conştiinţă, de lipsă de profesionalism, de risc financiar. Aş fi obligată
să greşesc cumva. Am decis, astfel, să scriu despre asta. Nu contează cum am
rezolvat problema. Oricum, nu mi-am sunat mentorul, fiindcă mi-e imposibil să rostesc:
„Aţi greşit! Nu-i grav, aţi greşit doar
în sistemul asigurărilor“. În schimb, ştiu că citeşte conştiincios fiecare număr
al „Vieţii medicale“, încă de când îi eram stagiară pe secţie.
Simţul clinic nu are nimic comun cu
compensatele, cu dovada de asigurat, cu softul, cu SIUI-ul şi cu trimiterile
alb/roz/verde/curcubeu. Cunoaşterea legii care ne-a înlănţuit (cu sau fără
voie) nu-i o umilire; dimpotrivă, poţi rămâne mare doctor chiar informându-te
riguros cum e cu trimiterile. Iar dacă nu digeri aceste reguli, alege să munceşti
exclusiv în afara contractului CAS. Puţini îşi permit. Eu nu. Mă tem că nici
mentorii mei.
Medicul de familie nu este soluţia ezitărilor
celorlalţi protagonişti din sistem. El nu poate emite orice act, o dată fiindcă
legea nu-i permite, a doua fiindcă „erorile de bifă“ îl costă cât nu fac, dar şi
pentru că nu-i normal ca el să emită un document medical bazat pe „ce spune
cutare că i-ar fi spus lui cutare“, despre un bolnav aflat la distanţă,
neexaminat de medicul de familie, doctor cu parafă.
Nu transformaţi deci medicii de familie în
tomberonul soluţiilor imediate, atunci când nu ştiţi exact ce e de făcut „în
baza legii“. Un scurt telefon de lămurire, dat medicului de familie, poate face
minuni. Împreună, veţi dezlega rapid „labirintul sistemului“, fiindcă rarisim
neurochirurgul sau ortopedul sau internistul vor cunoaşte legea mai bine decât
medicul de familie. Pe asta trebuie s-o recunoaştem.
Iar răspunsul la întrebarea „a cui muncă
este mai importantă în medicină“ nu mă încumet să-l dau eu. Nu azi, nu în acest
(con)text. În orice caz, la o pană de curent în sala de operaţii, preţ de o oră,
cel mai important va fi... electricianul!
A plimba inutil bolnavul, din necunoaşterea
legii sau bazat pe presupuneri, este la fel de grav pentru el ca şi când i-ai
greşi diagnosticul, după cum la fel de grav este şi când îi cade în cap
tencuiala din salon sau când găseşte gândaci în buzunarul pijamalei. Dar şi mai
grav este să-ţi pui colegii de breaslă în situaţii delicate.
Celebra cerinţă „Aduceţi trimitere de la
medicul de familie“ declanşează adrenalina oricărui român bolnav, dar şi
medicului de familie, care nu este dispecer SNCFR. Dragi dascăli, cărora cu
smerenie ne închinăm încă o dată, înainte de a-i solicita pacientului „trimitere
de la medicul de familie“, mai ales retroactiv, prin nevasta lui anxioasă,
asiguraţi-vă că aţi citit cu ochii dumneavoastră fragmentul de lege care spune
că aşa ceva este posibil.
Nici nu mai discutăm de „bietul pacient“.
Este vorba de noi, discipolii voştri, care aşteptăm ca, după douăzeci de ani
postcomunişti, să vă faceţi treaba perfect, aşa cum vă ştim. Ne-aţi învăţat să
fim riguroşi şi documentaţi şi să ne bazăm pe propriile concluzii. Ne-aţi spus
să nu luăm de bune nici măcar rezultatele seci ale unor investigaţii, fără să
examinăm minuţios pacientul. Că niciun tomograf din lume nu poate înlocui
anamneza. Mai ieri ne spuneaţi să dezbrăcăm bolnavul din cap până în picioare
(o facem tot mai greu, călcând împiedicat peste calculator, monitor, cititorul
de card, facturier, topurile de formulare, tonere şi imprimante), dar nu ne
cereţi azi, prin mesageri neinstruiţi, cecuri în alb, cecuri fără acoperire,
mascate sub codul „trimitere de la medicul de familie“!
Nu vă dărâmaţi propriul castel, deci nu ne
cereţi acte în ciuda legii sau a logicii elementare. În definitiv, voi ne-aţi
format să gândim aşa, iar pentru asta vă mulţumim. Acest text se vrea o dovadă
că n-aţi investit în noi degeaba, dar şi un recurs la automatisme şi prejudecăţi.
Epilog. Într-un text de specialitate, tradus
din franceză, un celebru internist descrie evoluţia unui caz deosebit: „Am luat
imediat legătura cu doctorul lui (s.n.)“.
Or, „doctorul lui“ este – şi la noi – medicul de familie, dar puţini specialişti
recurg, ca prim gest, la a lua legătura cu el. Că nu-i bine – e evident.