Fetița,
Andaluza pe numele ei, se trezise la viață într-un sat înconjurat de dealuri
molcome acoperite cu livezi de mere, pruni și nuci. Dar nici pădurile, adânci
și întinse, nu erau departe. Golașă era doar culmea muntelui Buila – atunci
când își potrivea pe creștet cușma de nori albi și pufoși, oamenii știau că va
fi vreme ploioasă. Și așa era.
Satul
avea case frumoase, care împrumutau ceva din măreția Hurezului, mănăstirea de
dincolo de deal, ctitorită de Constantin Brâncoveanu și întrebată de toată
lumea. În satul lor, Măldărești, se găseau și niște construcții vechi și rar
întâlnite altundeva - culele. Una, a lui Greceanu, era masivă, rece și păstra
aspectul de fortăreață. Sub zidurile ei fetița nu îndrăznea să se joace. În
schimb cealaltă, cula lui Duca, era plină de viață, albul imaculat care o
învăluia fiind pus în lumină de puzderia de flori roșii care se ițeau din
balcoane, firide și alte deschideri din zidurile groase.
Domnul
Marcel, tatăl Andaluzei, silvicultor al locului și bine-cunoscut în toată zona,
se îngrijea întotdeauna ca din ograda culei să nu lipsească lemnele
trebuincioase pentru toată ziua și, mai ales, pentru iarnă. Și când se ducea la
doamna Duca, doritoare de copii, pe care nu i-a avut, o lua și pe fetița lui.
Cea mică intrase în grațiile doamnei, aceasta o oprea la ea, îi citea povești
din cărțile care acopereau doi pereți întregi de cameră, sau o învăța să
vorbească franțuzește.
De
lângă casa lor, casă gospodărească, din centrul satului, începea drumul către
biserică, o bisericuță veche, veche de tot și frumoasă, cu pereți groși,
acoperiți de picturi. Iar iarna, drumul acesta devenea un derdeluș numai bun
pentru săniuș.
În
dimineața aceea de Ajun, însorită și cu zăpadă mare și pufoasă căzută din
belșug, când fata a vrut să ia săniuța, ai săi o opriseră. I-au spus că nu era
vreme de săniuș, că trebuia să se îmbrace frumos și să iasă la șosea, laolaltă
cu tot satul, fiindcă Regina, aflată la Mănăstirea Horezu, avea să treacă cu
tot cortegiul său prin fața casei, în drum spre cula doamnei Duca, soția
primului ministru, unde avea să petreacă noaptea sfântă a Crăciunului.
Chiar
așa s-au petrecut lucrurile: când a sunat goarna, satul a ieșit în păr pe
marginea drumului, să întâmpine alaiul regal. Ca să vadă mai bine, tatăl
fetiței o luase pe umeri și se așezase alături de ceilalți. Trase de caii
puternici de la mănăstire, în sunete zglobii de clopoței, săniile s-au ivit de
departe și când regina, învelită în blănuri moi, a trecut prin dreptul lor, nu
știu cum și-a înclinat capul, numai bine ca fetița să înceapă să bată din palme
și să strige, plină de bucurie:
– Tăticu, tăticu, m-a salutat regina!
Vremurile
au trecut, pe domnul I. G. Duca l-au asasinat legionarii în gara Sinaia, apoi a
venit războiul cu urgiile lui și, mai apoi, a venit cealaltă urgie, roșie:
regele și ai săi au fost alungați. Ba, într-o iarnă cu viscol, și fetița din
poveste a fost izgonită din casa ei, împreună cu mama și surioara mai mică. Au
plecat doar cu ce aveau pe ele, ca familie de chiaburi și dușmani. Noroc cu
bătrâna doamnă Duca, care le-a oferit, chiar la protestele oamenilor cu șepci
și haine de piele, adăpost în cula ei.
Viața
și-a văzut de ale ei. Fetița de atunci a urmat căile obișnuite, a făcut tot
felul de școli, apoi și-a împlinit menirile de soție și de mamă, a devenit
bunică și, după o viață trăită frumos, în demnitate, a luat și ea drumul
veșniciei. Din toate cele frumoase câte au fost, pe o fotografie îngălbenită de
vreme mai dăinuie o amintire, dintr-un ajun de Crăciun, cu zăpadă multă și
pufoasă, moștenire pentru cei din urmă: „M-a salutat regina”.