Psihiatria și
fumatul au o relație contradictorie, puternică și disfuncțională în același
timp. Oamenii care au o suferință psihică de orice fel sunt mult mai
susceptibili de a fi sau a deveni fumători. În Marea Britanie, de exemplu, în
timp ce în populația generală prevalența fumatului a scăzut, din anii ʼ90
încoace, de la 30 la 20%, ea a rămas constantă în rândul celor cu un diagnostic
psihiatric, la aproximativ 40%. În SUA, peste 40% din țigarete sunt fumate de
persoane cu o tulburare psihică. Lucrurile stau mult mai prost dacă acea
tulburare este o psihoză cronică precum schizofrenia: nu doar că prevalența
fumatului la persoanele care suferă de schizofrenie depășește 80%, dar
intoxicația tabagică la acești oameni este impresionantă, depășind cu ușurință
trei pachete de țigarete pe zi (60 pachete pe an pentru cineva care fumează de
20 de ani). Probabilitatea acestor oameni de a muri din cauze asociate
fumatului se apropie de certitudine. Fumatul interferează direct și cu
îngrijirile de sănătate psihică, scăzând, uneori abrupt, eficacitatea
tratamentelor antidepresive și antipsihotice și crescând nevoia de doze mai
mari, iar sevrajul este mai lung și mai intens, uneori complicat cu stări de
agitație psihomotorie impresionantă.
Deși cauzele nu
sunt bine înțelese, este un lucru de mult stabilit că persoanele cu afecțiuni
psihice de orice fel, dar mai ales cele cu psihoze într-un stadiu acut, aflate
într-un spital de psihiatrie, sunt extrem de vulnerabile la tabagism în toate
stadiile sale, de la dependență la complicații somatice grave, și ar trebui să
beneficieze în mod deosebit de protecție.
Deși fumatul
este interzis în orice unitate sanitară încă din 2003, în spitalele de
psihiatrie aproape toată lumea fumează. Atât de mult, încât prestatorii și
beneficiarii serviciilor de sănătate psihică deopotrivă nu-și mai imaginează
viața la spital fără fumat. Când eram medic rezident, se fuma practic fără
încetare, chiar în interiorul saloanelor „de supraveghere“ (destinate
internărilor nevoluntare) și mai peste tot în rest. Nu îndrăznesc să sper că
lucrurile ar sta altfel astăzi. Personalul mediu avea rezerve de țigarete, ca
pacienții „să nu se agite“. Orice formă de socializare era însoțită de fumat:
autorul acestui articol era cât pe ce să se apuce și el de țigări în acea perioadă.
O persoană nou internată, care nu fumase până atunci niciodată, expusă pasiv la
nicotină și la întregul joc social din jurul ei, se apuca de fumat. Nu avea
nicio șansă, nu era în niciun fel protejată. Și, aparent, ar fi o problemă
pentru o parte din psihiatri dacă ar începe să fie. Vă recomand un experiment
interesant: intrați pe o poartă a Spitalului „Obregia“ (să zicem cea dinspre
Berceni) și parcurgeți aleile vaste ale curții, către cealaltă poartă (cea
dinspre Racoviță). E imposibil să nu fiți abordați de oameni care vă vor cere
țigări sau bani de țigări. E impresionant, dar ușor de ignorat: nu exersăm în
fiecare zi, pe stradă, refuzul de a accepta existența celor de neatins, a
marginalilor fără domiciliu fix care ni se agață de haine la ieșirea de la
metrou? Putem să facem abstracție de faptul că suntem într-un spital, de
anomalia profundă a consumului catastrofal de tutun de aici, de faptul că
fumătorii de aici sunt în mult mai mare măsură niște victime nevinovate decât
petrecărețul care protestează pe facebook că nu mai poate fuma în club.
Psihiatria se
descurcă de minune în a ignora total problema. Fumatul este o problemă majoră a
spitalelor de psihiatrie, una care scurtează viața pacienților și le complică
suferința, dar asta nu pare a fi în niciun fel problema psihiatrilor. Și există
voci din psihiatria română care chiar condamnă interdicția de a fuma în
spitalul de psihiatrie, așa cum am auzit acum două zile într-o știre apărută la
B1 și preluată în mai multe locuri în presă. Aparent, unii colegi din spital
„se tem de o revoltă a pacienților“. Ce viziune de coșmar: o revoltă a
nebunilor! Mi-l și imaginez pe consumatorul obișnuit de știri trezindu-se
transpirat noaptea de groază că pacienții de la Obregia, Socola sau Bălceanca
vor fi evadat și vor începe să deranjeze pe toată lumea. Ce mai zice știrea:
„Pentru că bolnavii sunt obligați acum să fumeze în exteriorul spitalelor, ei
sunt escortați de asistenții medicali, pe rând, către locurile special
amenajate pentru fumat, iar asta îi enervează și pot face oricând o criză“. O
criză! Exprimarea e ambiguă și nu știm dacă asistenții sau bolnavii vor face
criza. Disjuncția nu e exclusivă. Din păcate, nu e amuzant, ci caricatural și
stigmatizant, cum nu ar trebui să fie niciodată vreo declarație din partea
psihiatriei sau a managementului ei.
Aflăm mai
departe că medicii (nu sunt menționate nume) cer ministrului modificarea legii
prin permiterea fumatului în spitalul de psihiatrie. Să trecem (cum am putea?)
peste faptul că nu e nevoie de recomandare oficială ca să încerci să nu
produci, prin pasivitate, dependențe grave de tutun la pacienți care „au intrat
în evidență psihiatrică“ nefumători fiind. Într-adevăr, să impui sevrajul unui
pacient prin interdicția de a ieși din spital poate părea o dilemă etică. Și e
adevărat că sevrajul e uneori un chin enorm pentru cel internat la psihiatrie.
Poate părea incredibil, dar există soluții pentru „crizele“ din sevrajul la
nicotină, altele decât permiterea fumatului în spital. Cum ar fi, de exemplu,
tratamentul sevrajului. Sunt foarte rari pacienții cu suferințe psihice care să
nu vrea sub nicio formă să se lase de fumat. Schizofrenia este compatibilă cu
critica asupra fumatului. Am întâlnit însă foarte mulți pacienți cărora nu li
s-a oferit niciun fel de susținere pentru a o face. Dacă intervențiile
psihosociale sunt prea subtile pentru un om aflat în plin episod psihotic,
terapia de substituție și o serie întreagă de medicații disponibile ameliorează
semnificativ simptomele. Oricât de îngroziți ar fi colegii mei de revolta
pacienților furibunzi, aparent sperietura nu e suficient de mare încât să fie
luate măsuri medicale adecvate.
Dependența de
nicotină este ea însăși o maladie psihică, codificată astfel atât în
clasificarea internațională OMS, cât și în cea americană DSM-V. Este, în primul
rând, de competența psihiatrului să adreseze abuzul și dependența de fumat.
Chiar dacă fumătorul nu are altă patologie a comportamentului. Cu toate astea,
foarte puțini colegi chiar fac acest lucru. Tabacologia este o competență
aproape exclusiv pneumologică. Aș vrea să le mulțumesc colegilor pneumologi că
fac adesea și munca noastră. Cred că vor trebui să o facă și în continuare, noi
suntem puțin ocupați. Cu ce? Dacă ar fi să credem știrea citată, prescriem
oamenilor țigări: „Nu mai puțin de 90% din bolnavi au acest viciu, iar în multe
cazuri țigările fac parte din tratamentul recomandat de medici“. Dependența de
tutun ar fi, totuși, un viciu, deci o slăbiciune morală, dar una în mod oficial
terapeutică. Nu învinovățesc redactorul știrii pentru acest grad avansat de
confuzie, ci pe eșecul perpetuu al psihiatriei de a comunica în mod corect și
eficace. Cel puțin sper că e vorba doar de o regretabilă eroare de comunicare.
