Citatul alăturat, găsit întâmplător într-o cărţulie
de valoare istorică, mi-a readus în memorie un episod din tinereţe, din
timpurile în care mă luptam cu vicisitudinile sistemului israelian de medicină,
care încă nu recunoştea importanţa camerei de trezire (aşa-numita recovery room) pentru asigurarea
stabilităţii pacientului chirurgical imediat după anestezie. Împiedicat de
birocraţia timpului, am fost nevoit să folosesc un şiretlic şi, sub masca lărgirii
unităţii de terapie intensivă, am adăugat o cameră pentru trezire şi am folosit
acelaşi personal medical pentru supravegherea pacientului.
Luni de zile după această modificare, am
descoperit al doilea avantaj al camerei de trezire în vecinătatea terapiei
intensive. Munca grea pentru tratarea pacienţilor gravi din terapia intensivă,
tensiunea permanentă legată de soarta critică a pacientului, necesitatea de a-i
schimba poziţia în pat pentru a evita leziunile de decubit, toate la un loc
produceau o stare de stres personalului şi mulţi colegi tineri şi asistente
medicale ameninţau cu părăsirea activităţii, în căutarea unor locuri de muncă
mai puţin obositoare psihic şi fizic. Medicii încercau să se refugieze în sala
de operaţie, iar asistentele medicale îşi căutau de lucru în cabinetele din
policlinică. Remediul situaţiei aproape fără ieşire a venit mai repede decât mă
aşteptam. Ideea asistentei şefe a fost pe cât de inteligentă, pe atât de
practică: transferul celor extenuaţi din unitatea de terapie intensivă în
camera de trezire. Acolo, lângă pacientul proaspăt operat, lucrurile erau mult
mai calme, situaţia bolnavului mai stabilă, mortalitatea practic inexistentă.
După o săptămână sau două, situaţia revenea la normal, iar cei transferaţi îşi
exprimau dorinţa de a se reîntoarce lângă pacienţii grav bolnavi. În cei
aproape zece ani de activitate comună, cu frecvente rotaţii ale locului de muncă,
nu-mi aduc aminte să mai fi trebuit să renunţ la serviciile vreunuia din
membrii echipei.
Fatigabilitatea profesională e un fenomen
descris de foarte mulţi ani în mediul medical. Ea se manifestă nu numai în
cazuri extreme, cum ar fi războaiele sau cataclismele naturale, dar chiar
activitatea de rutină, atunci când e practicată în condiţii de stres, are acest
efect, de pierdere a capacităţii de a funcţiona în mod normal la locul de muncă
şi în mediul familial. Remediul nu vine de la sine. Profesionistul specializat
într-un anumit domeniu nu-şi poate schimba locul de muncă peste noapte. Nici
suprasolicitarea nu poate fi rezolvată imediat, mai ales când presupune
suplimentarea forţei de muncă la locul respectiv.
Adevăratul pericol ţine de incapacitatea
individului de a-şi „diagnostica“ propria situaţie. De cele mai multe ori,
oboseala profesională se manifestă prin semne indirecte: irascibilitate,
tendinţa de consum de alcool sau droguri, slăbirea memoriei. Cei de acasă pot
observa schimbarea felului de a fi, dar foarte rar sunt în măsură să stabilească
şi etiologia acestei schimbări de comportament. Acesta e rolul colegilor la
locul de muncă şi în special al persoanei însărcinate cu conducerea echipei – şeful
de secţie sau de unitate.
Ca
medic ATI, pericolul fatigabilităţii profesionale e mai evident decât în alte
specialităţi. Lipsa de atenţie şi concentrare lângă pacientul anesteziat sau
tratat intensiv poate duce la catastrofe. Datoria şefului este să deceleze
simptomele preliminare şi să încerce remedierea situaţiei încă de la început.
Lucrurile par simple pe hârtie, dar sunt greu de pus în aplicare, pentru că nu
e uşor de găsit o soluţie care să amelioreze starea de oboseală, mai ales când
aceasta e provocată de dorinţa membrilor echipei de a lucra mai mult, fie pentru
a-şi îmbogăţi experienţa profesională, fie pentru a-şi creşte venitul lunar.
În prezent, asistăm pretutindeni la încercări
de a limita rolul şi activitatea medicului anestezist doar în sala de operaţii.
În multe ţări (Israelul printre ele), terapia intensivă a devenit o
specialitate independentă, ca şi medicina durerii. În felul acesta, medicul
anestezist e obligat, în multe spitale, să-şi desfăşoare activitatea de dimineaţa
până seara între cei patru pereţi ai sălii de operaţie, fiind practic lipsit de
orice preocupare în afara ei. Pericolul e evident şi, dacă mai are cineva
îndoieli în această privinţă, îi propun să-şi imagineze scenariul absurd în
care un chirurg, pentru care activitatea operatorie e cel mai important aspect
al meseriei sale, ar fi obligat zi şi noapte doar să opereze, fără a vedea
pacientul înainte de operaţie, fără activitatea de policlinică, fără vizite la
patul bolnavului. Oare se poate închipui o reţetă mai eficace pentru
distrugerea dorinţei de muncă şi apariţia fatigabilităţii profesionale? Iată
cum limitarea activităţii medicului ATI la „simpla“ funcţie de a anestezia un
pacient chirurgical poate conduce la oboseală şi plictis. Mă întreb în ce măsură
această realitate contribuie, în anumite ţări, la situaţia în care medicul ATI
se află (printre confraţi) pe primul loc al consumului exagerat de droguri şi
alcool.
Celsus, autorul citatului, a fost un
enciclopedist roman, cunoscut pentru scrierea sa din domeniul medical, De Medicina, singura scriere păstrată
dintr-o enciclopedie presupusă a fi multmai extinsă. De Medicina este una din puţinele surse primare pe care le avem
despre cunoştinţele medicale ale civilizaţiei romane, incluzând informaţii
despre dietă, farmacie şi chirurgie.
*Schimbarea felului de muncă înlătură oboseala
|
„Levatque
lassitudinem etiam laboris mutatio“* (Aulus Cornelius
Celsus, cca 25 î.C. – cca 50 d.C.)
|