Trăim din poveşti. Trăim ca să facem poveşti. Omul e izvorul ultim al poveştilor şi consumatorul unic al acestora. În această privinţă, putem bănui că suntem fundamental diferiţi de restul regnului animal. Poate că şi liliecii în peşterile lor sau caracatiţele adâncurilor produc un fel de poveşti, dar asta n-o s-o ştim niciodată şi însăşi această barieră e suficientă pentru a ne defini singurătatea de voci auctoriale. Producem poveşti în fiecare clipă conştientă şi în multe din clipele inconştiente ale vieţilor noastre, spontan, liber şi adesea automat, ne vine mai uşor să spunem poveşti decât să respirăm. Pe unele poveşti le spunem străinilor, necunoscuţilor, pe altele le spunem prietenilor, copiilor, părinţilor, sufletelor pereche, sufletelor înrudite. Pe altele ni le spunem singuri în secret, ne îmbrăcăm în ele pentru că nici măcar în cea mai simplă intimitate nu ne suportăm goi. În fine, sunt şi poveşti care vin din ceva mai adânc şi mai fundamental decât mintea noastră trează şi chiar şi decât visul adânc, din absenţa fundamentală dinapoia noastră, precum particulele virtuale, fluctuaţiile tranzitorii din vacuumul cuantic electrodinamic.
    Unele poveşti, vaste şi străvechi, străbat şi bântuie generaţiile. Visăm şi azi poveştile astea, chiar dacă strămoşul care a făcut-o prima dată, ţărmurile şi patria lui sunt de mult uitate. (Pe piatra de mormânt a lui Rainer Maria Rilke scrie ceva asemănător: „trandafir, pură contradicţie, patima de-a fi somnul nimănui sub atât de multe pleoape”. ) Şi fiecare ne construim anevoie povestea, bâjbâind ca prin ceaţă, pentru că suntem în mod straniu aproape orbi când e vorba de istoriile suferinţelor şi bucuriilor noastre.
    În ceea ce priveşte suferinţa, rolul medicului este tot unul de povestitor. El ne ia suferinţa şi nu numai, se uită pe dinăuntrul nostru cu instrumente mai mult sau mai puţin perceptive şi invazive, iar la final creează o poveste, cu titlu (diagnostic), momente ale subiectului (etiologie, fizipatologie, evoluţie, prognostic) şi scrie şi el partea lui consistentă, adesea radicală, de răscruce. O scrie şi la propriu, în sacrosancta foaie de observaţie, biblia suferinţei noastre. Şi povestea asta e firul Ariadnei, ţinându-ne de ea o scoatem, cumva, la capăt. Dar medicul nu e doar un povestitor. E o bibliotecă. O imensă arhivă de poveşti. Nu o bibliotecă scufundată, bună pentru arheologi, ci una vie, care creşte în fiecare zi. De exemplu, eu încasez zilnic între zece şi douăzeci de poveşti, trebuind să navighez prin fiecare. Unele sunt limpezi ca lumina zilei, altele sunt labirinturi în care mă pierd de tot, noroc că orice consultaţie are o limită de timp. Altele par a fi dintr-o categorie şi sunt de fapt din cealaltă.
    Când eu-bibliotecă eram mai mic, toate poveştile vibrau în acelaşi timp într-un vacarm care nu mă lăsa să dorm noaptea. Din fericire, pe măsură ce ele s-au adunat în număr de patru cifre, am învăţat să o pun pe fiecare pe raftul ei şi să le fac să tacă. În bibliotecă trebuie să fie tăcere, dar nu de tot, fiecare poveste continuă să se spună în surdină, în rezumat, în câte o idee principală.  Din toată această simfonie (cacofonie?), pare să se degaje o suprapoveste. E doar o schiţă deocamdată şi nu ştiu dacă va deveni mai limpede. 
    Şi mă întreb dacă fiecare doctor ajunge să intuiască propria poveste globală, în care fiecare pacient, boală, succes, eşec se înşiră în ceva cu sens, care pare coerent. Dacă, pe măsură ce îmbătrânim, va fi mai mult sens sau, dimpotrivă, biblioteca va muri fără să nască nicio carte nouă. Şi dacă povestea asta pe care o tot întrezăresc de departe e ceea ce s-ar putea numi povestea mea. Dacă am măcar o mică şansă de a mă găsi în paginile ei pe mine, personajul în căutare de autor, care azi îmi fac treaba conştiincios, zilnic, la cabinet, în intervalul 8–16, iar miercurea până la 21, bâjbâind ca un liliac în ceaţa deasă a prezentului.