Azi, sala e plină de studenţi – unii şi-au adus şi părinţii. Cei din
primul rând luminează pereţii încăperii cu blitzurile orbitoare ale
aparatelor de fotografiat.
Pe scenă, o
fată se uită prin fereastră la iubitul ei cu care nu a vorbit niciodată.
Îl urmăreşte de zece ani şi crede că îi poate controla orice mişcare.
Povesteşte prietenelor ei cum băiatul se mişcă doar la semnele ei. Îşi
ţine respiraţia, masează umărul, şterge ochelarii. Roteşte mâna, ca
băiatul să-şi arunce chibritul. Una din prietenele de pe scenă observă
că băiatul vorbeşte singur şi îi spune: „Poate că-ţi spune cuvinte de
amor. Poate că ratezi o mare dragoste“.
Câteva minute mai târziu, băiatul îi zice unui prieten cum poate
controla fiecare mişcare a fetei. Când îşi aruncă chibritul, fata se
opreşte din rotit mâna. Pleacă după ce îşi termină ţigara şi lasă
privirea în podea când prietenul îi spune: „A închis fereastra. (...)
Poate că ratezi o mare iubire“.
Povestea
fetei şi a băiatului este întreruptă odată la câteva minute de
scene-manifest care nu sunt prezente în piesa originală a lui Vişniec.
Actorii încremenesc, iar câteva fete se ridică din sală şi încep să
strige: „Karl Marx e un geniu!“, „McDonald’s!“, „Tu cu cine faci
banking?“.
În altă pauză se aude vocea
răguşită a unui bărbat (o înregistrare a lui Vişniec): „E o zi când
fluturele vine şi mi se aşază pe ţigara aprinsă. Eu îl privesc uluit cum
se face scrum. Îmi dau seama că este vorba de o sinucidere cu substrat
politic, dar nu înţeleg de ce a ales tocmai ţigara mea“.
Ultima intervenţie care opreşte piesa e a gemenilor. Dragoş joacă rolul
unui doctor impostor – din acela, cum spune fratele lui, „care
păcăleşte oamenii prin bioenergie sau alte tratamente alternative fără
niciun folos“.
Bogdan, îmbrăcat la costum, trece prin parc să se întâlnească cu cineva,
dar e prins de fratele său – doctorul cel rău – şi este hipnotizat.
Impostorul încearcă să îi fure banii, dinţii şi portofelul. Când omul în
halat alb pleacă, Bogdan rămâne în transă pe un scaun mimat. Face
pantomimă.
La sfârşitul spectacolului, actorii şi spectatorii disecă înţelesurile
piesei: „Sper că v-aţi dat seama că întreaga piesă e despre manipulare,
nu?“, întreabă unul din actori. Sala scoate un da prelung.
Dragoş strigă: „Pacientul îl duce pe doctor în braţe şi nu invers!“.
Juju îmi explică mai încolo, pe un ton dulce: „Fiecare are senzaţia că
îl poate controla pe celălalt, dar de fapt toţi sunt dintr-o rutină
amestecată cu dragoste“.
Şerban râde: „Ne
învârtim toţi în jurul Pământului, devenind într-un sens nonsens
contrasensul dublurii – încercând în perpendicularitatea perpendicularei
ca să ne învârtim în jurul aceluiaşi ax“.
Matei Vişniec a fugit din România în 1987 şi acum e jurnalist în Franţa, la RFI (Radio France Internationale).
În Franţa, este al doilea dramaturg român care se impune în lumea
selectă şi conservatoare a teatrului francez, după Eugen Ionescu. În
România, e unul din cei mai jucaţi autori după ’89. Acum câteva luni,
explica într-un interviu sensul pieselor sale: „Nu scriu ca să îi deprim pe oameni, scriu pentru ca ei să gândească, să găsească soluţii personale sau colective“.
