Despre „priorităţi“ şi
orgolii
Afirmaţiile cuprinse în următorul paragraf
au avut darul de a mă nedumeri: „În ciuda
atmosferei şi a dificultăţilor profesionale în care s-a format, profesorul A.
V. Ciurea, profesionist, diplomat şi om politic, în calitate de preşedinte al
Societăţii de Neurochirurgie Române, a sprijinit şi a oferit şansa ca fiecare
centru neurochirurgical să se dezvolte conform posibilităţilor sale. (…)
Campion al păcii neurochirurgicale româneşti contemporane, poate fi considerat
mentorul ei, reuşind să tempereze nu puţine animozităţi, multe nejustificate
(…)“.
Citatele provin din capitolul „Istoria
Neurochirurgiei Româneşti“, care deschide practic primul volum din „Tratat de Neurochirurgie“ apărut în
2010 la Editura Medicală, recenzat la timpul potrivit în săptămânalul nostru,
lucrare urmată de cel de-al doilea volum abia ieşit de sub tipar. Ambele au
fost coordonate de dl prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea, iar corpul auctorial a
beneficiat de personalităţi recunoscute ca atare ale domeniului1.
Racursiurile iatroistorice, prezente în cele două volume sub titlul pretenţios
„Istoria Neurochirurgiei“ (o intitulare mai apropiată de realitate părându-mi-se
a fi: Pagini din Istoria Neurochirurgiei
Româneşti) cuprind informaţii despre trecutul disciplinei respective, în
mod particular cel al Neurochirurgiei moderne româneşti – la Iaşi şi la Bucureşti
– cu mici biografii, precum cea a dr. Sofia Ionescu (vol. I), apoi cele ale
prof. dr. Alexandru Constantinovici, conf. dr. Iacob Tristan Ştefan (1920–1975,
Cluj-Napoca), prof. dr. Vasile I. Miclăuş (1917–1977, Timişoara), prof. dr.
Mihai Rusu (Iaşi) (vol. II) ş.a. Iniţiativa autorului coordonator în această
privinţă este salutară într-un timp al dezinteresului faţă de recunoaşterea
trudei pentru construcţie şi progres a înaintaşilor, ba chiar a unei
ciudate/voite „amnezii“ antero- şi retrograde în ceea ce-i priveşte.
Aşadar, de ce profesorul A. V. Ciurea a
devenit „un campion al păcii neurochirurgicale româneşti contemporane“,
trebuind să uzeze de calităţile sale de abil „diplomat“ – misiune reuşită care
a deschis porţi nobilei disciplinei autohtone către Neurochirurgia internaţională?
Frecventând trecutul Neurochirurgiei şi
interesat de biografii – aceasta ca subspecie a literaturii subiective, o rudă
mai îndepărtată însă decât jurnalul, memoriile ori autobiografia2 – am recitit cu atenţie capitolul destinat
Istoriei Neurochirurgiei Româneşti cu subdiviziunile sale „Aspecte
neurochirurgicale ale medicinii preistorice“; „Patologia sistemului nervos în perioada
feudală (sec. IV–XIX)“; „Neurochirurgia modernă românească“ (respectiv: Istoricul Clinicii de Neurochirurgie din Iaşi
şi Istoricul Clinicii de Neurochirurgie
din Bucureşti), capitol impecabil redactat de dnii prof. dr. Hortensiu
Aldea şi dr. Răzvan Tudor, deschizător al celui dintâi volum. „Impecabil“ înseamnă,
după opinia mea, că toate alegaţiile dlor se bazează pe documente şi nu pe
amintirile adesea infidele ale unora sau altora. De asemenea, mi-am permis a
avea o discuţie lămuritoare cu primul autor, căruia îi mulţumesc şi pe această
cale.
Aşa după cum înţeleg, dacă bine înţeleg,
atmosfera pernicioasă a fost rezultatul unui conflict între două şcoli şi
centre de Neurochirurgie – Bucureşti şi Iaşi – având sorgintea în admiterea
unor priorităţi şi în defecte de caracter, într-un orgoliu nemăsurat, întreţinut
de treptata acumulare de funcţii şi poziţii sociale ale unora dintre exponenţii
beligeranţi. Din păcate, acest gen de „negare“ a celuilalt, de animozităţi între
lideri profesionali, fiecare în parte valori, nu au fost şi nu sunt raritate în
breasla noastră, în pofida apelului celor din jur şi a aparentei aderenţe la
preceptele hipocratice. După cum se ştie, urmaşul la catedră al prof. dr.
Dimitrie I. Bagdasar, cel care a înfiinţat primul serviciu de Neurochirurgie
din Bucureşti, avea să fie viitorul academician Constantin Arseni, recomandat
chiar de profesor, el fiind mult timp singurul său ajutor. C. Arseni are merite
uriaşe în transformarea specialităţii într-una de elită a Chirurgiei, în modernizarea
şi reorganizarea Clinicii, care – în momentul când a preluat conducerea
acesteia (1946) – avea 90 de paturi şi era departament al „Spitalului Central“.
A înfiinţat secţii independente, după o logică impusă de patologie şi de evoluţia
cunoaşterii, precum secţiile de: procese expansive intracraniene; patologie
vertebromedulară; neurotraumatologie; neurochirurgie pediatrică; epilepsie şi
diskinezii etc. A inaugurat noul sediu al Clinicii, cu 650 de paturi, 19 săli
de operaţie, departamente de Neuroimagistică, Morfoneuropatologie, Medicină
nucleară dotate cu cea mai modernă aparatură în acel moment (1975). A avut o
impresionantă activitate neurochirurgicală; 32.000 de cazuri operate, din care
peste 24.000 de procese expansive intracraniene3. Împreună cu colaboratorii săi a
elaborat 54 de tratate şi monografii. „Prin
activitatea sa, profesorul C. Arseni poate fi considerat părintele şcolii de
Neurochirurgie contemporană românească.“ (op. cit). Continuatori i-au fost
elevii: Al. Constantinovici, L. Dănăilă, A. V. Ciurea, Gh. Panoza, Al.
Constantinescu. Din 1994, conducerea Clinicii şi direcţia Spitalului de
Neurochirurgie din Capitală au fost preluate de profesorul A. V. Ciurea, bun
organizator şi „diplomat“.
În ciuda incontestabilelor merite, acad. C.
Arseni (1912–1994) nu a putut accepta faptul că: „primul serviciu de
Neurochirurgie de sine stătător într-un pavilion separat“, dotat cu zece
paturi, a apărut la Iaşi, în 1933, din iniţiativa prof. dr. L. Ballif şi a
doctorului Al. Moruzi (1900–1957). De asemenea, îşi pleca urechea la intrigi,
era impulsiv şi uneori acţiona în consecinţă. Astfel s-a produs „divorţul“ –
cum îl numeşte dr. Sofia Ionescu – de dr. Ionel Ionescu, soţul Sofiei
Ogrezeanu-Ionescu, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori, întâi al
profesorului Bagdasar şi apoi al dr. C. Arseni, cu care însă nu se mai înţelegea,
urmare a diferitelor turnătorii şi bârfe „colegiale“. Dr. I. Ionescu se va muta
la Spitalul de Urgenţă, unde va înfiinţa un nucleu de Neurochirurgie. Dr. Sofia
Ionescu, după 25 de ani lucraţi în domeniul patologiei cerebrale, va opera alţi
22, în domeniul patologiei spinale, atât în urgenţe, cât şi în cazurile
cronice, efectuând peste 22.000 de intervenţii chirurgicale4.
C. Arseni a fost preşedinte al Academiei de Ştiinţe
Medicale (1981–1990), membru titular al Academiei Române (1991), membru al
Academiei de Medicină din New York, al Societăţii Regale de Medicină din
Londra, al societăţilor de Neurologie Franceze, de Neurochirurgie londoneze,
madrilene, moscovite, pariziene etc. A fost membru fondator al Societăţii Române
de Psiho-Neuro-Endocrinologie. I se recunosc priorităţi ştiinţifice şi contribuţii
originale: o clasificare proprie a tumorilor cerebrale, a proceselor traumatice
craniocerebrale, a discopatiilor vertebrale; a abordat (primul) studiul
tumorilor nucleilor bazali; a descris sindromul neurologic „logoreea şi
hiperkinezia“ etc. A fost cooptat în redacţia multor reviste de specialitate
din lume, din cele cu o anumită „greutate“ ştiinţifică. A făcut parte din Frontul
Democraţiei şi Unităţii Socialiste şi din biroul executiv al comitetului de
conducere al Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie (preşedinte –
Elena Ceauşescu). Cu toate acestea, se afirmă că – de la un moment dat – nu a
mai fost în graţiile cuplului dictatorial, în pofida rolului de personaj hâtru
(şi sigur interesat) pe care îl juca în public, mai ales în raporturile sale cu
„savanta de renume mondial“. Cum şi cine altcineva ar fi putut obţine pentru
noua clinică, în 1975, dotarea cu un computer-tomograf, primul intrat în ţară,
dacă nu s-ar fi bucurat de un extraordinar prestigiu şi de uşi deschise la
„conducerea superioară de partid şi de stat“, dacă acela nu s-ar fi numit
Constantin Arseni, însuşi marele profesor Arseni, născut la Dolhasca, în 1912?
Care sunt afirmaţiile dlor prof. dr. H.
Aldea şi dr. R. Tudor (cărora le adaug informaţii şi din alte surse), susţinând
că prioritatea înfiinţării primului serviciu de Neurochirurgie aparţine
medicinii ieşene: o cauză a disensiunilor dintre Bucureşti şi Iaşi?
1. Profesorul Leon Ballif (1893–1967,
neuropsihiatru, iniţiatorul reţelei de asistenţă medico-socială a bolnavilor
psihici din Moldova şi creatorul Centrului OMS de combatere a neurosifilisului5) şi dr. Al.
Moruzi organizează în 1933 primul serviciu de Neurochirurgie de sine stătător, într-un
pavilion separat, dotat cu zece paturi, în cadrul Spitalului Socola. Cei doi
autori arată că, în acel moment, acest serviciu era al treilea din Europa (după
clinica profesorului şHerbertţ Olivercrona, Institutul Karolinska – Stockholm) şi
cel existent la Spitalul Militar din Petersburg. Dna prof. dr. Dana Baran afirmă
că Neurochirurgia a devenit specialitate de sine stătătoare la Iaşi ca urmare a
demersurilor dr. Al. Moruzi (1900–1957), cu sprijinul profesorilor Parhon şi
Ballif, serviciul funcţionând iniţial (1933) la „Socola“, ulterior la spitalul
„Caritatea“. Autoarea menţionează, de asemenea, că prima intervenţie
neurochirurgicală din Principatele Române a fost efectuată de dr. Russ senior,
fiind o trepanaţie a unui hematom subdural6. Dr. Ludovic Russ (1816–1888), doctor
în Medicină la Universitatea din Halle, devenit profesor al Facultăţii de
Medicină din Iaşi, a creat o veritabilă Şcoală de chirurgie la Spitalul „Sf.
Spiridon“, preocuparea sa fiind îndeosebi chirurgia abdominală dar şi chirurgia
infantilă5.
2. La numai 18 luni de la înfiinţare,
Moruzi, Ballif şi M. Ferdman publică lucrarea „Treisprezece cazuri de
compresiune tumorală a măduvii spinării“, descriind cazul unui pacient cu
hernie de disc lombară pe care l-au operat cu succes.
3. În intervalul 1934–1941, se efectuează
329 de intervenţii neurochirurgicale între care laminectomii, intervenţii
pentru tumori cerebrale, rezolvarea unor plăgi craniocerebrale, neurorafii etc.
4.
Sunt citate titlurile unor lucrări publicate în anii 1928 şi 1937 (cu indicarea
revistelor unde aceste observaţii au apărut). În cartea sa „Medicina românească
– Medicină europeană“, prof. dr. Dan Setlacec notează că primii specialişti în
Neurochirurgie, confirmaţi prin examen de primariat, în 1935, au fost D.
Bagdasar şi Al. Moruzi. În 1935, Bagdasar înfiinţează la Spitalul Central de
Boli Nervoase un serviciu de 10 paturi, cu o sală de operaţie improvizată,
repartizându-i-se prin concurs un medic secundar: C. Arseni. Cu enorme dificultăţi,
D. Bagdasar şi colab. acumulează totuşi un material clinic bogat, ceea ce le
permite ca după război să publice o lucrare privind tumorile cerebrale şi să
redacteze un tratat de Neurochirurgie (va apărea după decesul profesorului,
prin grija lui C. Arseni). La Iaşi, Al. Moruzi – încă înainte de 1934, când se
constituie un serviciu de Neurochirurgie la Socola – rezolva deja la
„Caritatea“ nu numai cazuri de Chirurgie generală, dar şi de Neurochirurgie. În
1934, se creează condiţii propice pentru ca acest talentat chirurg să intervină
în tumori cerebrale, în domeniul patologiei medulare7. „După
instalarea regimului comunist, cu o seară înainte de a fi arestat, la 19 mai
1947, părăseşte ţara în mod clandestin cu un avion al Crucii Roşii suedeze. A
urmat o perioadă grea de emigrant în Elveţia, Venezuela şi în SUA, oraşul
Kansas, unde cu greu i s-a recunoscut titlul de profesor şi nu a mai avut
posibilitatea de a face Neurochirurgie. În memoria tuturor colaboratorilor a rămas
un aristocrat cu o impecabilă conduită democratică şi un mare patriot. S-a
pierdut printr-o embolie pulmonară la 3 mai 1957“, notează dnii prof. dr.
H. Aldea şi dr. R. Tudor.
Evoluţia
disciplinei la Iaşi va fi asigurată de profesorul Nicolae Oblu, director al Spitalului
de Neurochirurgie din Iaşi, înfiinţat în 1972. Apoi, de profesorul Mihai Rusu.
Din 1994, activitatea e împărţită pe două secţii, conduse de prof. dr. Nicolae
Ianovici şi, respectiv, dr. Hortensiu Aldea, medic primar, ulterior profesor.
Un alt conflict
din seria celor care l-au avut ca prim protagonist pe profesorul C. Arseni este
cel din 1970, avându-l ca al doilea erou pe conf. dr. V. I. Miclăuş, de la
Institutul de Medicină din Timişoara. Acesta din urmă şi-a propus să redacteze
un tratat de neurochirurgie, „care să fie
util tinerilor neurochirurgi şi altor specialităţi tangente bazat pe principiul
«multum in parvum»“. Munceşte mai mulţi ani la această carte, dar prof. dr.
C. Arseni a refuzat să-şi dea avizul de publicare! „A urmat o dispută dură între cele două personalităţi ale momentului,
care a dus la tergiversarea publicării acesteia la Editura Medicală.“ Cartea
va apărea totuşi – din păcate, după decesul autorului – şi se bucură de
aprecieri (ex.: în 1981, prof. dr. Lars Granholm o introduce în biblioteca
Institutului de Neurochirurgie de la „Karolinska“). „Acum recunoaştem în această lucrare ghidurile de Neurochirurgie de
astăzi“ – scrie dl conf. dr. Constantin Costea în microbiografia pe care
i-o consacră profesorului Vasile I. Miclăuş, în primele pagini ale celui de-al
doilea volum al „Tratatului de Neurochirurgie“, de curând ieşit de sub tipar.
Cititorul este încredinţat – fireşte, din ceea ce află parcurgând aceste pagini
de iatroistorie – că pacea s-a instaurat între strălucitele personalităţi ale
nobilei discipline chirurgicale şi că ramura de măslin a fost purtată, în
aceste circumstanţe, nu de un porumbel, ci de profesorul şi diplomatul dr. A.
V. Ciurea. 
