Newsflash

Omul-smartphone

de Dr. Vlad STROESCU - sept. 16 2016
Omul-smartphone
   De multă vreme tot bat șaua cum că medicii sunt și ei oameni. Și eu, ca medic, sunt om, dar nu chiar om-om. Sunt, de fapt, un cyborg. N-am fost cyborg de la bun început. În zorii pâcloși ai copilăriei, am fost doar un animăluț care zburda pe maidan, fără niciun ajutor biomecatronic. Nici măcar lumina electrică nu era o comoditate constantă pe atunci. Mai târziu, în cursul rezidențiatului, am fost pe punctul de a deveni o entitate mecano-umană. Din pricina tramvaiului. Petreceam atât de mult timp pe zi în tramvaiul cu care mă duceam și mă întorceam de la spital, încât mașinăria zdrăngănitoare aproape că devenise o parte din mine și eu o parte din ea: eram o frântură din conștiința de sine emergentă a tramvaiului treizeci și doi de Rahova. Totuși, în orele de lucru mă desprindeam fizic și psihic de acesta și îmi vedeam de viața profesională. În gărzi, îmi umpleam până la refuz buzunarele halatului cu tot felul de cărticele (pentru cititorii mai tineri: teancuri de hârtii grupate laolaltă, ce conțineau ghiduri de urgențe psihiatrice, liste de medicamente, romane sud-americane, texte filosofice franțuzești și benzi desenate; acest mod de stocare, deși încă preferat de unii reacționari, era nepractic, putând cântări uneori mai multe kilograme).
    În stagiul de psihiatrie de urgență din Franța lucrurile au început să se schimbe. Ca psiho-urgentist, trebuia să fiu, în timpul programului, găsibil imediat, oricând. Așa am căpătat un telefon mobil dedicat, unul mic și cu clapetă, care nu știa decât să primească sau să trimită apeluri și sms-uri. Dar de abia la revenirea în țară am devenit cu adevărat cyborg. Din ziua în care mi-am cumpărat primul telefon deștept. Mi-amintesc cum îl țineam în palmă și cum carcasa lui de plastic negru și catifelat încerca să fuzioneze cu pielea eminenței tenare. Pe moment, nu am realizat ce se întâmplă. Începând să lucrez în ambulatoriu, am descoperit adevărata amploare a suferințelor psihice românești. Nicio asemănare cu universul controlat, îngrădit, reglementat și securizat al spitalului, chiar dacă, teoretic, în spital ajung cazuri mai grave. Și am mai descoperit și magnitudinea singurătății sălbatice a pacienților. Nu mă refer la singurătatea individuală, nici la cea metafizică, pe astea oricum le avem, ci la singurătatea sanitar-instituțională. În termeni mai cucernici, de îndată ce ieșea pacientul pe ușă, Dumnezeu cu mila. În absența oricărui sistem de susținere socială, protecție comunitară și abordare a urgențelor psihiatrice, am constatat că n-am încotro și trebuie să fiu disponibil tot timpul la telefon. Smart­phone-ul stă mereu la căpătâiul meu noaptea. Vine cu mine la baie. Stă într-un buzunar special al slipului, pe plajă. Îmi măsoară drumurile singuratice de duminica dimineață, pe bicicletă, prin pustiul Bărăganului, refugiul meu cel mai intim. (La sfârșitul secolului XIX, când bicicleta a fost, pentru o vreme, cel mai modern și mai popular mijloc de transport din lume, Théodore de Banville compunea o scurtă odă omului nou, omului-velociped, „jumătate roată, jumătate creier“. Ciudat, dar bicicleta mă face să mă simt întreg, nu hibridizat în vreun fel.) Personalitatea mea s-a multiplicat în reflecții nenumărate sau în număr egal cu „mediile sociale“. Acum nu doar că pot fi sunat, dar pot fi abordat pe facebook, whatsapp, viber, google plus, twitter. Am câte un cabinet virtual în toate aceste, să le zicem, locuri.
   Familia mea a protestat nițeluș la început, dar apoi s-a obișnuit. Și, de ce să nu recunosc, telefonul e o unealtă mai deșteaptă decât mine. Kilogramele de cărticele s-au umplut de praf pe rafturi. Întreaga știință medicală e la un milimetru de buricul degetului mare. Toată marea literatură clasică. Toate prejudecățile și superstițiile și temerile omenirii. Sufletul nostru comun, pulsând de instincte, e în „feed“.

   Telefonul în sine nici nu mai contează. Un poet constata că nu ne visăm telefoanele inteligente. Poate din același motiv pentru care nu ne visăm (prea des) nici ficatul sau sistemul limbic. Telefonul e parte din mine. Datorită lui, sunt un medic mai bun. Sunt mai mult al pacienților mei decât a fost vreun doctor obișnuit, ca mine, din generațiile precedente. Datorită lui, în jurul meu e permanent zgomot și uneori fragmente distante de muzică.
 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe