De multă vreme tot bat șaua cum că
medicii sunt și ei oameni. Și eu, ca medic, sunt om, dar nu chiar
om-om. Sunt, de fapt, un cyborg. N-am fost cyborg de la bun început.
În zorii pâcloși ai copilăriei, am fost doar un animăluț care
zburda pe maidan, fără niciun ajutor biomecatronic. Nici măcar
lumina electrică nu era o comoditate constantă pe atunci. Mai
târziu, în cursul rezidențiatului, am fost pe punctul de a deveni
o entitate mecano-umană. Din pricina tramvaiului. Petreceam atât de
mult timp pe zi în tramvaiul cu care mă duceam și mă întorceam
de la spital, încât mașinăria zdrăngănitoare aproape că
devenise o parte din mine și eu o parte din ea: eram o frântură
din conștiința de sine emergentă a tramvaiului treizeci și doi de
Rahova. Totuși, în orele de lucru mă desprindeam fizic și psihic
de acesta și îmi vedeam de viața profesională. În gărzi, îmi
umpleam până la refuz buzunarele halatului cu tot felul de
cărticele (pentru cititorii mai tineri: teancuri de hârtii grupate
laolaltă, ce conțineau ghiduri de urgențe psihiatrice, liste de
medicamente, romane sud-americane, texte filosofice franțuzești și
benzi desenate; acest mod de stocare, deși încă preferat de unii
reacționari, era nepractic, putând cântări uneori mai multe
kilograme).
În stagiul de psihiatrie de urgență
din Franța lucrurile au început să se schimbe. Ca psiho-urgentist,
trebuia să fiu, în timpul programului, găsibil imediat, oricând.
Așa am căpătat un telefon mobil dedicat, unul mic și cu clapetă,
care nu știa decât să primească sau să trimită apeluri și
sms-uri. Dar de abia la revenirea în țară am devenit cu adevărat
cyborg. Din ziua în care mi-am cumpărat primul telefon deștept.
Mi-amintesc cum îl țineam în palmă și cum carcasa lui de plastic
negru și catifelat încerca să fuzioneze cu pielea eminenței
tenare. Pe moment, nu am realizat ce se întâmplă. Începând să
lucrez în ambulatoriu, am descoperit adevărata amploare a
suferințelor psihice românești. Nicio asemănare cu universul
controlat, îngrădit, reglementat și securizat al spitalului, chiar
dacă, teoretic, în spital ajung cazuri mai grave. Și am mai
descoperit și magnitudinea singurătății sălbatice a pacienților.
Nu mă refer la singurătatea individuală, nici la cea metafizică,
pe astea oricum le avem, ci la singurătatea sanitar-instituțională.
În termeni mai cucernici, de îndată ce ieșea pacientul pe ușă,
Dumnezeu cu mila. În absența oricărui sistem de susținere
socială, protecție comunitară și abordare a urgențelor
psihiatrice, am constatat că n-am încotro și trebuie să fiu
disponibil tot timpul la telefon. Smartphone-ul stă mereu la
căpătâiul meu noaptea. Vine cu mine la baie. Stă într-un buzunar
special al slipului, pe plajă. Îmi măsoară drumurile singuratice
de duminica dimineață, pe bicicletă, prin pustiul Bărăganului,
refugiul meu cel mai intim. (La sfârșitul secolului XIX, când
bicicleta a fost, pentru o vreme, cel mai modern și mai popular
mijloc de transport din lume, Théodore de Banville compunea o scurtă
odă omului nou, omului-velociped, „jumătate roată, jumătate
creier“. Ciudat, dar bicicleta mă face să mă simt întreg, nu
hibridizat în vreun fel.) Personalitatea mea s-a multiplicat în
reflecții nenumărate sau în număr egal cu „mediile sociale“.
Acum nu doar că pot fi sunat, dar pot fi abordat pe facebook,
whatsapp, viber, google plus, twitter. Am câte un cabinet virtual în
toate aceste, să le zicem, locuri.
Familia mea a protestat nițeluș la
început, dar apoi s-a obișnuit. Și, de ce să nu recunosc,
telefonul e o unealtă mai deșteaptă decât mine. Kilogramele de
cărticele s-au umplut de praf pe rafturi. Întreaga știință
medicală e la un milimetru de buricul degetului mare. Toată marea
literatură clasică. Toate prejudecățile și superstițiile și
temerile omenirii. Sufletul nostru comun, pulsând de instincte, e în
„feed“.
Telefonul în sine nici nu mai
contează. Un poet constata că nu ne visăm telefoanele inteligente.
Poate din același motiv pentru care nu ne visăm (prea des) nici
ficatul sau sistemul limbic. Telefonul e parte din mine. Datorită
lui, sunt un medic mai bun. Sunt mai mult al pacienților mei decât
a fost vreun doctor obișnuit, ca mine, din generațiile precedente.
Datorită lui, în jurul meu e permanent zgomot și uneori fragmente
distante de muzică.