Dr. Nicolae-Iordache IORDACHE
vineri, 21 octombrie 2016
„Pacientul de altădată a dispărut, dar medicul de altădată încă mai dăinuie prin spitalele și cabinetele din România.“
Sfârșitul
de secol XX a adus schimbări semnificative pentru relațiile dintre jucătorii
implicați în actul medical modern*. Pacientul nu mai este un receptor pasiv al
deciziilor medicului referitoare la conduita terapeutică de urmat, ci
beneficiarul unor drepturi clar statuate în privința alegerii metodelor de
diagnostic și tratament – care îi sunt oferite și nu impuse. Figura paternală a
medicului care știe ce este mai bine pentru pacient a lăsat locul unui
consultant ce oferă cunoaștere și sfaturi, dar care, în cele din urmă nu mai
sunt de necontestat. Relația medic–pacient s-a transformat dintr-una bipolară,
verticală și paternalistă, către una mai colectivă (prin implicarea mai multor
specialiști, a unei echipe), orizontală și mai adaptată relațiilor dintre
adulții societăților democratice.
Cum
s-a întâmplat asta? Treptat. Ce a contribuit la acest rezultat? Să vedem.
Pacientul modern este mai (dez)informat. Poate prost informat. Dar, în mod
cert, mai mult decât oricând în istorie, informația medicală (de toate genurile
și calitățile) a sărit departe de manualele de medicină. Pacienții o accesează
prin mijloacele lor și o trec prin propriile filtre și valori. Apar curente de
opinie, unele pe placul medicilor, altele disprețuite. Fiecare curent are
lideri de opinie (adeseori medici) și prozeliți. În consecință, tot mai mulți
pacienți devin mai interesați să înțeleagă ce li le întâmplă și să participe la
deciziile privind investigațiile și tratamentul de urmat. Firește că sunt
variații mari în ceea ce privește exprimarea acestui interes, la fel cum și
capacitatea de înțelegere a contextului clinic poate fi mai mică sau mai mare,
mai pe placul clinicianului sau dimpotrivă.
Pacienții
acestor vremuri sunt tot mai suspicioși si mai neîncrezători. Deși majoritatea
medicilor se simt lezați de acest aspect (în orgoliul propriu, profesional sau
personal), este important să înțeleagă că suspiciunea pacienților are cel mai
adesea legătură mai degrabă cu experiențe personale din trecut, independente de
persoana medicului sau de actul medical prezent. De exemplu, unii oameni cred
că toată lumea are ceva cu ei sau dorește să le ia banii fără să facă nimic în
schimb. Este firesc ca atitudinea să fie aliniată cu aceste credințe mai
degrabă decât să se conecteze cu eforturile echipei medicale, cel puțin într-o
primă instanță. Intervențiile mass-media, cele care au contribuit masiv la
instalarea acestor sentimente, cumulate cu o comunicare inconsecventă,
inconsistentă și defectuoasă a corpului medical au adus în fața societății o
parte din (frecventele) erori medicale și deviații de la ceea ce societatea
consideră acceptabil în comportamentul personalului medical. Cadrul legal și,
odată cu acesta, practica legală au început să încline în favoarea pacienților
și, consecutiv, în defavoarea instituțiilor sau personalului medical. Acest
aspect încurajează unii pacienți să „împrumute“ un comportament litigios sau
chiar arogant.
În
ciuda acestor schimbări, corpul medical din România a fost destul de puțin
receptiv și, în afara câtorva eforturi individuale și inițiative private, nu
există o strategie formală a vreunui organism medical profesional, de adaptare
la noul context. Comunicarea și atitudinea în interacțiunile cu pacienții au
fost lăsate liberului arbitru, conștiinței și propriei înțelegeri a fiecărui
medic. Pacientul de altădată a dispărut, dar medicul de altădată încă mai
dăinuie prin spitalele și cabinetele din România. Din păcate, el încă mai
dăinuie și pe la catedrele facultăților de medicină sau prin birourile de
conducere ale societăților profesionale.
Ce
ar fi de făcut? Recunoașterea formală, de către Colegiul Medicilor, a noului
context și, în consecință, specificarea atitudinilor dezirabile în fața noului
pacient, precum și întărirea importanței comunicării în contextul practicării
medicinii moderne. Crearea unor ghiduri practice de comunicare medic–pacient,
pe de o parte, dar și în interiorul corpului medical sau față de alți
contribuitori la asigurarea sănătății în România, pe de alta. Odată cu acestea,
crearea de limite clare pentru inacceptabil și mecanisme de recunoaștere și
limitare a inacceptabilului. Aducerea comunicării în prim-planul activităților
de educare și pregătire continuă a personalului medical în toate universitățile
și colegiile cu specific medical, precum și la nivelul societăților
profesionale.
Poate
părea deopotrivă târziu și dificil de implementat. Probabil că multe dintre
victimele atitudinilor și comunicării neadaptate la realitățile momentului sunt
îndreptățite să creadă asta. Dar un proverb chinezesc spune așa: Cel mai bun
moment pentru a planta un copac este acum douăzeci de ani; al doilea cel mai
bun moment este astăzi. Sunt multe țări care au trecut prin acest proces cu
doar 10–15 ani în urmă. Putem recupera. Să nu uităm că, dacă astăzi suntem
sănătoși, mâine noi sau apropiații noștri vom ajunge să batem la ușa unui medic
necunoscut. Cum ne-am dori ca el să se poarte? De aici trebuie să construim.
*Lázaro J, Gracia D. The doctor-patient relationship in history. An Sist Sanit Navar. 2006;29 Suppl 3:7-17
