Abraham Verghese, autorul citatului
alăturat, e un cunoscut medic american, vestit însă şi ca scriitor şi educator.
Nu întâmplător, el e iniţiatorul Centrului de medicină umană şi etică din
Houston, amănunt biografic care dovedeşte clar înclinaţia sa de a se ocupa de
acele aspecte ale practicii medicinii parţial sau total ignorate în multe colţuri
ale lumii, cum este şi documentarea situaţiei pacientului.
Pe vremuri, documentarea se reducea, în cel
mai bun caz, la însemnări mai mult sau mai puţin sporadice, efectuate de
medicul curant în carneţelul său. Ideea foii de observaţie e însă mult mai
veche decât ne închipuim. Chiar Hipocrate, în cartea sa despre epidemii, aminteşte
o serie de 193 de cazuri tratate de el însuşi. Iar spre anul 1700, doi medici
englezi, Forman şi Napier, pun la punct un dosar conţinând date medicale ale
aproape 50.000 de pacienţi. Până şi prima foaie din specialitatea mea,
anestezia, a apărut în urmă cu mai bine de o sută de ani. Dar, fără discuţie,
obligativitatea foii de observaţie pentru fiecare pacient internat în spital e
un fenomen recent şi el provine din necesitatea de a avea la îndemână, în orice
moment, datele necesare pentru a lua măsuri terapeutice şi/sau pentru a hotărî
care sunt mijloacele suplimentare de investigaţie care pot elucida situaţia
unui pacient.
Sunt convins că amintirile mele, ca student,
legate de vizitele la patul pacientului, sunt comune multora din cititorii
acestor rânduri. Ritualul era cunoscut: unul din rezidenţi ţinea în mână
dosarul pacientului, punând la îndemâna celorlalţi datele necesare, incluse în
dosar, şi care erau pertinente discuţiei, toate acestea petrecându-se în timp
ce „şeful“ sau unul din medicii primari examina pacientul, decela anumite
schimbări în situaţia sa clinică, invitând pe ceilalţi participanţi la vizită
să consulte pacientul şi să discute amănuntele relevante. Apoi, după terminarea
vizitei, concluziile erau înscrise în foaie, situaţia clinică a pacientului
însemnată de cel puţin două ori pe zi, fiecare înregistrare fiind o urmare a
unui examen clinic mai mult sau mai puţin amănunţit.
Eu unul nu duc deloc dorul foilor de observaţie
completate manual, cu acel scris uneori imposibil de descifrat, purtând
amprenta personalităţii şi seriozităţii sau superficialităţii celor care le
completau. La ieşirea mea la pensie de la Centrul medical universitar Soroka
din Beer Şeva, Israel, secţia de terapie intensivă şi cele 16 săli de operaţie
erau toate computerizate, graţie unui substanţial efort financiar, eliminând
definitiv nevoia de trecere manuală de date în foaia pacientului, devenită acum
electronică. Dar, odată cu introducerea sistemului electronic de înregistrare a
datelor pacientului, se pare că nu de puţine ori atenţia personalului curant se
îndreaptă mai degrabă spre înregistrarea automată decât spre pacientul care ar
trebui să rămână în centrul atenţiei.
Avantajele fişei electronice sunt evidente.
Rezultatele analizelor de laborator sunt la îndemâna fiecăruia şi online,
radiografia pulmonară poate fi proiectată pe ecranul monitorului aflat la
căpătâiul bolnavului, toate prescripţiile medicale sunt înregistrate automat şi,
chiar mai mult, orice eroare de dozaj este decelată imediat şi prescripţia
anulată pe loc. Fişa electronică permite medicului curant să îmbine datele
clinice cu cele de laborator şi să creeze algoritmi care să sugereze
diagnostice care, la prima vedere, nu par a intra în discuţie.
Cu toate acestea, fişa electronică nu
trebuie să abată atenţia medicului de la pacient. O scurtă privire asupra
noului sistem de vizită la patul bolnavului, în anumite secţii clinice, pune în
evidenţă câteva aspecte de-a dreptul îngrijorătoare. Uneori, ai impresia că cei
prezenţi la vizită ignoră existenţa celui internat şi că, de fapt, apropierea
de patul acestuia e o simplă formalitate, pentru că ea nu e urmată de un examen
clinic amănunţit. Acesta e înlocuit cu o examinare foarte atentă a fişei
electronice, iar pacientul e redus la tăcere pentru simplul motiv că lui nu i
se pun niciun fel de întrebări. De multe ori, vizita capătă un caracter frugal,
pentru că situaţia pacientului a fost deja discutată în sala de şedinţe, pe
baza datelor oferite de fişa electronică. În Israel, o asemenea discuţie poartă
numele de „vizită pe uscat“, care poate avea nenumărate avantaje cu condiţia să
nu înlocuiască adevărata vizită la patul bolnavului.
Pericolul a devenit evident în ultimii ani şi
are un efect negativ nu numai asupra practicii medicale, ci şi asupra
comunicării cu pacientul. Senzaţia falsă pe care ţi-o oferă tehnologia
avansată, care te face să crezi că informaţia electronică te scuteşte de obţinerea
de date direct de la pacient, îndepărtează medicul de o extrem de importantă
sursă de informaţie legată de starea acestuia. Nicio informaţie venită din eter
nu poate înlocui o discuţie cu pacientul şi obţinerea unor răspunsuri la
întrebări care fac parte inerentă din anamneză. Niciun chestionar electronic nu
poate oferi o informaţie subtilă, mascată de neputinţa celui care completează
formularul de a detaila un amănunt care poate fi esenţial în procesul de
diagnostic şi tratament. S-a vorbit – şi încă se vorbeşte – despre arta
anamnezei, acel meşteşug însuşit de-a lungul anilor de practică, care permite
medicului să obţină date de la pacient sau de la familia acestuia, date ce nu-i
vor fi accesibile sub nici o altă formă decât după o discuţie directă, la nivel
uman.
Niciun document tipărit şi oferit
pacientului la sfârşitul unei consultaţii sau ca epicriză a unei internări nu
poate înlocui o discuţie directă cu pacientul, care să ofere acestuia amănunte
legate de ceea ce urmează să i se întâmple şi ceea ce urmează să fie întreprins
în legătura cu starea sa. Însă obligativitatea medicului de a consemna în fişa
electronică toate datele obţinute ca urmare a vizitei impune personalului
medical un anumit nivel de îndemânare în mânuirea calculatorului. Din păcate,
există foarte puţine cazuri în care instituţia spitalicească găseşte de cuviinţă
să organizeze cursuri speciale de însuşire a acestei îndemânări, urmate de
examene care să ateste capabilitatea medicului de a se achita de această
sarcină. Ca rezultat, o bună parte din confraţii noştri, mai ales cei născuţi
înaintea erei calculatorului, se văd nevoiţi să consume timp preţios cu
listarea datelor şi acest timp e „furat“ din cel ce ar trebui afectat
pacientului.
 „Pacientul electronic e discutat la raport, în timp ce pacientul
real încălzeşte un pat de spital, sperând că foaia
lui de observaţie continuă să
existe în calculator.“ (Abraham Verghese, n. 1955) |
