Acasă
Pacientul englez (1)
Dr. Ruxandra MORARU
marţi, 24 ianuarie 2012
Când începi să practici într-o altă ţară, pacienţii reprezintă prima poartă către noua lume, interacţiunea umană nemediată cu un nou popor. Despre oameni simpatici, dificili, glumeţi sau ranchiunoşi povesteşte dna dr. Ruxandra Moraru, la rubrica Dentist în UK.
M-am
întrebat de multe ori ce a făcut celebră această sintagmă: filmul sau
realitatea? Geniul cinematografic a realizat, poate, doar o categorisire a
genului demografic într-un mod sintetic şi foarte neechivoc. Când ajungi într-un
climat profesional nou, primul gând este legat de capacitatea de a face faţă
tehnologiei sau personalului şi recunosc că mai puţin m-am gândit la pacienţi. Şi
totuşi, ei sunt prima poartă spre noua lume, interacţiunea umană nemediată şi
deschisă cu un nou popor.
Doamna
Teresa T., prima mea pacientă, este văduvă. E stâlpul Bisericii Anglicane din
oraş, merge zilnic la cimitir să discute cu soţul ei şi apoi trece pe la clinică
cu un platou de biscuiţi proaspăt copţi de ea în dimineaţa aceea. Se descalţă când
se suie pe scaun şi acceptă planul meu de tratament care conţine câteva obturaţii
de compozit pe dinţi laterali, deci private. Când verific dacă a înţeles
procedura, îmi replică, cu aerul său proaspăt de levănţică: scumpa mea, dacă tu
ai ajuns aici şi vorbeşti limba noastră, eu cred că eşti aşa de deşteaptă încât
poţi să îmi pui o varză în cap. Şi râde.
Trenul
mă aduce în orăşel după o mică vacanţă acasă, la Bucureşti. Este deja aprilie şi
primăvara vine, vine… Câmpul este mai verde şi împrejurul hipodromului miroase
a grajd cald. Caii au ieşit la antrenament şi sunt veseli. E bine. Şi gardurile
albe, proaspăt văruite, îmi zâmbesc promiţător. Ajung în clinică şi managerul
meu îmi face o ceaşcă de ceai şi îmi spune că sunt nişte mici probleme. Un
pacient a trimis o plângere formală, adică o scrisoare. Ştie şi directorul
clinic despre asta. Aşa deci. Şi simt cum îmi îngheaţă lent sângele în vine. A
venit şi momentul ăsta. Cer să văd scrisoarea şi înţeleg cu greu că ea conţine
zece pagini tipărite, în care domnul G. se plânge de tot şi toate; în coada
scrisorii, eu şi Regina, în două paragrafe distincte, ne avem locul. Cu ce am
greşit? Nu l-am reasigurat că tratamentul meu nu i-a afectat permanent dintele.
Filmul acestei întâmplări începe să se desfăşoare rapid, tot mai rapid şi tot
mai serios. Înţeleg că eu nu am greşit decât prin a nu înţelege că a fi
prietenos sau volubil nu înseamnă nimic, nu e în sine o promisiune că totul va
merge ca pe roate. Pentru că nu prea înţelegeam ce se întâmplă, nu aveam decât
o soluţie: să mă las dusă de val şi să observ activ.
Directorul
clinic a venit într-una din zile şi mi-a spus, pe un ton destul de iritat, că
nu poate rezolva problema – a încercat să îl vadă pe pacient şi să discute, dar
acesta nu a venit la întâlnire, drept pentru care el se retrage şi, oricât de
greu îi vine, mă lasă să mă descurc singură. OK. Dar cum? Şi, în momentul al
doilea, am priceput că treaba este serioasă şi că, deşi toată lumea mă asigura
că este doar o furtună într-un pahar cu apă, nu este. Aflu între timp că domnul
cu pricina, trubadur şi menestrel, cum s-a prezentat în scrisoare, nu este
prietenul clinicii, aşa cum mi l-a înfăţişat recepţionista mea dragă, ci un
pacient recalcitrant, care profită de aparenţa sa de domn distins şi în deplină
maturitate şi abuzează sistemul şi oamenii cât şi unde poate, nu îşi plăteşte
tratamentul, nu vine când este programat. Clinic, îmi conturează un tablou care
se suprapune perfect cu situaţia sa dentară: urme de tratamente intensive, dinţi
deschişi şi închişi cu obturaţii provizorii, rădăcini rebele care trebuie
extrase şi de care, inexplicabil, pacientul se agaţă cu disperare pe motiv că
este persoană publică şi nu îşi permite să piardă dinţi, dar, din cauza
nenorocului artistic, nici nu îşi permite să îşi pună alţii…
Am
plâns, am fost necăjită poate pentru vreo două zile şi apoi am făcut ce ştiu
mai bine. Un plan de acţiune. Am sunat la societatea mea de asigurare de
malpraxis şi am vorbit cu un consilier care avea calificarea şi experienţa
necesare pentru a evalua problema legal. Am scris un raport ştiinţific despre
cazul respectiv, documentat cu toate radiografiile şi copiile fişei clinice
electronice şi am trimis documentaţia la Leeds. Consilierul a scris o scrisoare
către pacient, în care a expus faptele cu aceeaşi rigoare ştiinţifică seacă şi
profesională şi de atunci nu am mai auzit despre domnul GG. Între timp, am căpătat
şi ceva înţelegere. Plângerea formală este, de obicei, adresată directorului,
managerului instituţiei şi, uneori, oamenii scriu numai ca să se plângă,
alteori ca să anunţe că vor să treacă la un nivel superior. În cazul meu,
pentru că toate trecuseră pe la directorul clinic, următorul nivel – despre
care nici măcar nu eram conştientă – era General
Dental Council (GDC). Odată o plângere ajunsă la GDC, urmează un proces
complicat de judecată, care implică martori, probe, înfăţişări şi care se
termină într-un mod de cele mai multe ori traumatic pentru medic. Asta nu înseamnă
că medicii nu sunt găsiţi şi nevinovaţi, în anumite plângeri. Eu cred că şi dacă
ar fi fost aşa, lăsând la o parte trauma mea psihică şi timpul pierdut,
lucrurile s-ar fi rezolvat într-o manieră pozitivă pentru mine. Sancţiunile GDC
variază de la o simplă atenţionare, la suspendarea definitivă, ceea ce înseamnă
că nu mai poţi profesa în Regatul Unit sau oriunde altundeva în Europa. Adică
sfârşitul.
Pacienţii
englezi se plâng pentru că nu înţeleg, pentru că vor mai mult, pentru că vor să
îmbunătăţească sistemul pentru alţii care vin după ei, adică dintr-un fel de
conştiinţă socială, sau se plâng ca să facă rost de bani. Acesta era şi cazul
pacientului meu, am aflat mai târziu, care căuta disperat bani pentru impozitul
pe care nu îl plătise la timp şi care însuma mai multe zeci de mii de lire pe
care, probabil, spera să le primească de la mine. Cazul era simplu: un molar
secund inferior, izolat pe arcadă, cariat şi cu o posibilă comunicare pulpară,
canale obliterate şi o pungă mezială de 5 mm. Încercarea de tratament
endodontic a eşuat şi, pentru că nu prezenta nicio simptomatologie activă, l-am
coafat direct şi l-am închis cu titlul de temporar cu ciment glasionomer.
Pentru că pacientul nu voia extracţia, l-am lăsat sub observaţie. Încercarea
mea de a-l deschide l-a făcut pe pacient să se îndoiască de valoarea
tratamentului. Nu a înţeles că leziunea avea o dublă origine, endodontică şi
parodontală, şi nu aveam cum să îl ajut mai mult decât prin aceasta şi un
tratament parodontal localizat, cu chiuretaj subgingival şi aplicare de
pansament medicamentos specific în pungă. Eu îmi scrisesem bine notele în
calculator, nu sărisem nicio etapă şi nu aveam nicio fisură în raţionament,
ceea ce mi-a adus câştig de cauză. Dar după o lună de nesomn…
