Newsflash

Pacientul englez (2)

de Dr. Ruxandra MORARU - feb. 1 2012
Pacientul englez (2)
   Doamna M. N. nu a mai fost la dentist de 40 de ani şi spune că, pe vremea aceea, toţi dentiştii puneau măşti pe faţa copiilor şi îi sedau cu gaz. Oribile vremuri de dureri şi abuzuri. Doamna vine însoţită de o prietenă şi doreşte să las uşa cabinetului deschisă. Susţine că a fost abuzată de dentistul ei. Nu intru în amănunte, fiindcă plânge foarte uşor. Multe carii, neglijenţă, parodonţiu suferind, pulpite multiple. Încep extirpările şi o scot din durere. Încet-încet, ajunge să facă un transfer emoţional şi mă iubeşte sincer. Nu îşi mai aduce prietena şi e foarte fericită când mă vede. Este un pacient dificil, care plânge în scaun din orice. Aflu că în fiecare joi coace prăjituri pentru copiii cu dificultăţi de învăţare pe care un asistent social îi aduce la ea acasă, de la un centru de zi. Mă gândesc la Emily Dickinson. Pictează însă, nu scrie poezie. Îmi aduce flori de câte ori vine să mă vadă.
   Domnul D. J., veteran de război, are un picior mai scurt ca urmare a unui raid aerian şi se mişcă foarte greu. Asta nu îl împiedică să vină să mă vadă şi mă numeşte „îngerul lui păzitor“, după ce îi repar proteza şi îl las să spună ce are pe inimă. Locuieşte singur, ca un soldat viteaz, cum se caracterizează. Tot singur îşi găteşte, îşi calcă şi îşi face cumpărăturile. Trăieşte dintr-o pensie modică şi îşi plăteşte tratamentele integral. Jumătate din pensie. Îl admir şi îmi place să conversăm, dar regret că îi stric buna dispoziţie când îi spun că tratamentul s-a terminat. La cine mai vin eu în vizită? mă întreabă cu o voce şovăielnică.
   Un alt domn, desprins parcă din epopeea cinematografică a Caraibelor, vine să îi repar o punte fracturată. Luată de val şi prea obosită în ziua aceea, îi explic că pot să îi tai puntea şi să îi fac o proteză. Nu, nu asta doreşte, vrea o punte nouă. Îi spun că nu poate să primească aşa ceva în sistemul de stat, pentru că nu este justificat; trebuie să fie un tratament privat şi va costa o avere. Cât, mă întreabă, o mie, două, trei sau patru? Şi scoate o pungă de hârtie din buzunarul sacoului acoperit de barba sa imensă, sură. Pune punga pe masă cu un gest firesc şi îmi zice: am scos bani din bancă, ai aici patru mii de lire, vreau puntea. Am rezolvat acest caz adjunct şi conjunct şi l-a costat cu mult mai puţin. Am ajuns amândoi la concluzia că un bun dentist poate fi un om de afaceri absolut jalnic. Ca mine.
   Probabil că personajul cel mai pitoresc era însă un alt gentleman care îşi făcea veacul în piaţa mare, conversând interminabil şi la mai multe pinte de bere cu alţii ca el, fără griji, rubicond, cardiac şi hipertensiv, dar care se înfruptă cu mare plăcere din viaţa socială şi, din când în când, cântă la chitară doar de amuzamentul său şi al trecătorilor. De multe ori, în drumurile mele grăbite, mă interpela în gura mare cu remarci drăguţe şi politic incorecte. Poate că în România ar fi trecut ca un vagabond bătrân, însă pot să spun că era departe de a fi aşa ceva. Îmi povestea despre India îndepărtată în care trăise o vreme, despre lecţiile lui de yoga, despre lecturi şi frivolităţi pe care încerc să le aduc la un standard profesional de discuţie, totuşi. Într-una dintre zile, vine la control, este fericit să mă vadă, îi spun că nu îmi place cum arată gingiile lui pentru că nu se spală corect, ridică din umeri şi pleacă după ce îmi mulţumeşte frumos. Ne revedem în şase luni, îi spun la plecare. Cu o zi înainte, avusesem trainingul de CPR – resuscitare şi prim ajutor. Pentru asta, un cadru specializat, de obicei un paramedic care a lucrat într-un serviciu de urgenţă, vine o dată pe an să ne reactualizeze manevrele de resuscitare şi toate celelalte procedee de urgenţă. Sunt în priză încă şi foarte marcată. După vreo oră de la plecarea domnului S., asistenta şefă mă cheamă urgent la recepţie. Ies din cabinet, las totul şi plec în goană să acord prim ajutor aşa cum creierul meu programat de ieri crede, şi… îl văd pe domnul S. acoperit pe barbă şi pe faţă cu sânge şi abia vorbind: doctore, mi-a explodat ceva în faţă. Aproape că sar pe el să îl pun jos pe mochetă, deşi se ţine pe picioare şi, ajungând atât de aproape de el, simt mirosul de oţet – ketchup! Oh, God! Slavă cerului că am văzut Doc Martin la televizor. Ai luat ketchup de la magazinul de fish and chips de alături, nu?! Râde şi comentează cu asistenta, fata asta e un pachet de nervi, nici cu o glumiţă nu o faci să râdă… O să îi aduc nişte bere mai târziu. Înainte să plec din oraş, mi-a adus însă „The Complete Dracula“, una dintre cărţile scrise de Radu Florescu şi Raymond McNally. A fost un gest neaşteptat de consideraţie istorică şi culturală. Mi-a spus că el a citit mult despre România şi îl admiră pe Vlad Ţepeş, care, deşi stereotipizat de „pârdalnicul ăla de irlandez“ (Bram Stoker), este un personaj autentic al cărui patriotism este de admirat.
   A doua mea plângere a venit la relativ scurtă vreme de la prima, astfel că m-a găsit într-o postură mai pregătită şi cu conexiunea mea juridică de la Leeds deja „încălzită“ pentru o nouă confruntare. Doamna venise cu fetiţa de 12 ani care avea nevoie de patru extracţii în scopuri ortodontice de primi premolari. În acelaşi timp, pentru că avea o obturaţie mare de amalgam pe 1.6, ortodontul mă rugase să confirm că dintele este vital şi că merita să fie ţinut şi nu extras, ceea ce ar fi modificat substanţial planul de tratament. Asistentele, ca de obicei, nu au întrebat dacă pot face extracţiile sau nu în după-masa aceea, au aranjat totul cu mama iar eu, fără să fi văzut pacienta sau scrisoarea de trimitere la ortodont, aveam la dispoziţie 15 minute ca să rezolv cazul… I-am explicat mamei că nu pot fac ceea ce îmi cere din mai multe motive, printre care lipsa de timp, faptul că trebuie să confirm vitalitatea şi soliditatea obturaţiei molarului, ceea ce însemna teste de vitalitate şi o radiografie, care urmau să îmi ia tot timpul alocat extracţiilor. Ca să nu mai spun că nu cred că fetiţa ar fi rezistat la patru extracţii în aceeaşi şedinţă. Abia am apucat să fac testele şi radiografia, că mama a plecat indignată că şi-a luat copilul de la şcoală degeaba şi a trântit cu demnitate englezească uşa, aruncându-mi o privire otrăvită şi dispreţuitoare. A mers la recepţie şi a aranjat cu asistenta şefă să fie văzută de colegul meu, care i-a făcut toate extracţiile într-o şedinţă, aşa cum dorise ea. Slavă cerului că 1.6 putea fi păstrat! Doamna a scris scrisoarea la o săptămână după acea seară şi am aflat fără surprindere şi fără plăcere că fetiţa s-a simţit rău şi a trebuit să lipsească de la şcoală mai multe zile. Plângerea era una pur de reglare de conturi, pentru că, desigur, nu se putea plânge că nu aş fi sfătuit-o corect sau că nu aş fi anticipat consecinţele. Pur şi simplu, dorea ca managerul să mă pună la locul meu de dentist plătit care nu face ce îi cere specialistul. Şi eu sunt specialist, dar ea nu ştia. L-am sunat pe James, a râs şi mi-a spus că scrie şi scrisoarea asta pentru pacientă, cu mare plăcere. Mi-a trimis un draft în câteva zile, ca să verific scrisoarea, să o copiez şi să o semnez. Mărturisesc că am dat-o recepţiei să o dactilografieze şi am semnat-o cu dezgust, fără să o mai citesc vreodată.
   Acestea sunt exemplele pe care de obicei le dau studenţilor mei, când vin în stagiul de Primary Care pentru două blocuri de câte cinci săptămâni. Am în responsabilitate 20 de scaune şi rezolv, în general, două plângeri pe săptămână, fie prin discuţii directe cu pacientul, fie prin preluarea cazului. Şi, în general, am înţeles că există plângeri fondate şi plângeri bazate pe neînţelegere. De multe ori, pacienţii doresc să primească scuze. Un simplu „îmi pare rău“ poate aplana o plângere mare, cu consecinţe nedorite de ambele părţi. Deşi avem dreptate de multe ori, suntem nevoiţi să prezentăm scuze şi să asigurăm pacientul de toată empatia şi susţinerea. Încerc să reduc neînţelegerea şi să elimin situaţiile care duc la plângeri fondate, cum ar fi planuri de tratament nerealiste sau superficiale, pripite. Totodată, am pus în practică un sistem de standardizare a planului de tratament pentru colegii mei tutori, care vin din generaţii, backgrounduri academice şi chiar culturi diferite. În general, au ajuns acum să raţioneze după modelul Facultăţii de la Bucureşti şi al minunatei clinici din strada Eforie, unde mi-am făcut ucenicia şi am devenit ceea ce sunt. Nu cred că este un mod exclusiv românesc de a realiza un plan de tratament, ci un mod corect de judecată medicală sistematică, care se întâlneşte în stomatologia restaurativă ca specialitate şi cu care specialitatea noastră, stomatologia generală, este îndeaproape înrudită.
   Şi, aşa cum îmi spunea un coleg ieri, avem din ce în ce mai puţine plângeri şi tot mai mulţi pacienţi fericiţi.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe