„Nu face azi ceea ce nu ți-ai
dori să citească mama ta mâine în ziar!” (Warren Buffet)
Exercițiul
de imaginație
Imaginează-ți cea mai dragă
persoană. Un adult pe care îl respecți enorm și a cărui
considerație te bucură și te motivează. Acum imaginează-ți că
această persoană este invizibilă și va vedea tot ce faci tu.
Povestea
(din păcate adevărată)
Am fost, cu ceva timp în urmă, să
mă întâlnesc cu un cardiolog cu o bună reputație și realizări
deosebite în România, în spitalul emblematic pentru București în
care acesta lucrează. Îl așteptam în fața secției de terapie
intensivă pentru coronarieni. Alături, un medic foarte tânăr și
relaxat discuta în fața cabinetului asistentei șefe cu personalul
medical (nu cunosc cine erau și ce rol aveau în economia
spitalului; erau vreo cinci persoane îmbrăcate în halat).
Medicul spune
cu glas tare și cu un ton de „fapt divers”: A
murit... (cutărescu) și a mai murit și... (cutărică). Apoi,
a urmat replica unei doamne tinere sau domnișoare din grup: Bănuiesc
că acum va trebui să mergem la parastas, nu? După
care au urmat câteva hohote și chicoteli.
Să nu fiu
înțeles greșit: nu vreau să pun într-o lumină proastă
profesioniștii acelui loc; sunt absolut convins că, acolo, sunt
pacienți care zilnic își găsesc o a doua șansă la viață. Cred
că lupta zilnică și repetată cu doamna cu coasa îi poate injecta
pe unii cu o ușoară doză de sarcasm mai greu de înțeles de către
alți muritori. Dar îmi este greu să mă pun în situația unui
apropiat al unuia dintre defuncții menționați, în caz că acesta
ar fi auzit întâmplător acel dialog. Nici măcar în pielea unui
apropiat al unui alt pacient încă în viață, internat în acea
secție, nu mă pot pune. Mi-ar fi greu să mă abțin să nu o iau
personal. Mi-ar fi greu să nu mă gândesc că oamenilor în care
îmi stă toată nădejdea de a-mi salva o ființă dragă chiar nu
le pasă. Și că pentru ei un pacient (și, posibil, un eșec de
tratament) ajunge să fie doar subiect de bășcălie. Pare să
întineze ușor demnitatea cu care un om, pe care cel mai probabil că
nu îl cunosc, a părăsit această lume.
Și toate
acestea pentru ce? Pentru un ieftin amuzament de culoar! Merită oare
să compromiți o reputație atât personală, cât și de spital, de
clinică sau de breaslă medicală, pentru atâta lucru? (În
paranteză fie spus, nu este deloc de mirare o astfel de atitudine
într-o țară condusă la toate nivelurile de sarcasm și mișto
ieftin).
Cred că șefii de clinici ar trebui
să se considere responsabili și de stabilirea unei conduite și de
demonstrarea unui exemplu de atitudine față de pacienții și
aparținătorii care vin în spital.
Poate că, dacă aș avea probleme
cardiace și ar trebui să fiu internat, ar trebui să mă consider
tehnic norocos că aș ajunge în acea secție. Știind ceea ce știu
acum însă, aș fi probabil devastat emoțional.
Povestea de mai sus nu este
singulară; am ales-o doar pentru că este una ceva mai extremă.
Din
nou la exercițiul de imaginație
Revenind la persoana invizibilă, cum
ar fi să vorbim, atunci când suntem în spațiul public, ca și
când acea persoană dragă ar fi mereu de față. Am vorbi la fel
sau nu? Această propunere nu este o invitație la ipocrizie și nici
un atac la naturalețea fiecăruia. Este, poate, o invitație la un
nou natural, unul ceva mai bun. Nu este deloc ușor. Dar cred că
merită întregul efort.
Mulți dintre cei care veți citi
aceste rânduri veți fi în situația-limită de a auzi ultimele
cuvinte cu un minim înțeles pentru dv. din gura unui medic sau a
unei asistente. Cu ce gând și cu ce gust veți dori să părăsiți
marea scenă a vieții?