În
general, politica de sănătate publică este stabilită de guvern, care prin
instituțiile publice este abilitat să supravegheze și să reglementeze
activitatea medicală. România, ca membră a Uniunii Europene (UE), implementează
în strategia de politică de sănătate publică obiectivele strategice ale
acesteia. Acestea sunt: promovarea unei stări bune de sănătate – prevenirea
bolilor și promovarea unor stiluri de viață sănătoase prin abordarea aspectelor
legate de nutriție, activitate fizică, consum de alcool, fumatul, consumul de
droguri și riscurile legate de mediu; protejarea cetățenilor împotriva
amenințărilor pentru sănătate; și sprijinirea sistemelor de sănătate dinamice
în cadrul statelor membre, pentru a le ajuta să răspundă provocărilor
reprezentate de îmbătrânirea populației, cerințelor tot mai mari ale
cetățenilor, mobilității pacienților și a personalului medical.
Bineînțeles,
toate aceste activități presupun strategii de susținere financiară a sistemului
de sănătate și a programelor derulate. Dar poate statul să suporte toate
costurile pe care le implică desfășurarea corespunzătoare a activității
medicale? Sănătatea costă, iar sistemul de sănătate trebuie să suporte
cheltuieli foarte mari, care nu țin doar de asigurarea îngrijirii și terapiei,
dar și de întreținerea și dezvoltarea infrastructurii sistemului. În era
terapiilor inovative, costurile tratamentelor ating cifre amețitoare, iar
cheltuielile din sistemul de sănătate cresc foarte mult.
Chiar
și în țări dezvoltate, aceste costuri sunt susținute parțial și de societatea
civilă, prin fundații, asociații și organizații nonguvernamentale. Modelul
acesta s-a implementat și în România, de mai mulți ani. În prezent asistăm la
proiecte de reabilitare, de construcție a unor centre de îngrijire, a unor
secții sau laboratoare, chiar la construcția unui spital cu ajutorul acestor
organizații. Parteneriatul cu asociații de pacienți s-a dezvoltat treptat în
România, iar în prezent există și o colaborare susținută între organizația
profesională a medicilor și acestea. Putem observa acest lucru și în
activitatea Colegiului Medicilor din București, care a dezvoltat un parteneriat
cu principalele asociații de pacienți pentru îmbunătățirea activității medicale
împreună cu beneficiarii sistemului de sănătate.
Unele
obiective realizate prin parteneriat public sunt izvorâte din necesități
evidente ale unităților sanitare sau ale comunităților. Dar acestea trebuie să
fie sustenabile, adică să poată fi integrate în sistemul de sănătate existent
și să primească finanțare ca să funcționeze în sistemul public. Altfel, nu sunt
decât niște mașini de lux care nu pot fi pornite. De aceea, obiectivul acestor
proiecte este să completeze sistemul acolo unde acesta are nevoie.
Dar, în avântul acesta al îmbunătățirii
mijloacelor de îngrijire a pacienților prin implementarea unui sistem modern de
îngrijire, apare riscul ca inițiativa civilă să impună modul de organizare sau
persoane din structura sistemului. Asta reprezintă un derapaj din partea
societății civile care, sub aparența inițiativei, se erijează în coordonatorul
politicii de sănătate publică. Nu trebuie să uităm că rolul de reglementare a
activității medicale revine instituțiilor publice, care au mecanismele
corespunzătoare de a face acest lucru.
De
asemenea, putem constata că în spațiul public din România se critică permanent,
se caută greșelile, dar nu se promovează realizările și nu se caută soluții. În
goana după senzațional, care ocupă din ce în ce mai mult interesul opiniei
publice, se aduc în discuție frecvent obiectivele nerealizate. Astfel, dacă încerci
să identifici niște probleme ca să elaborezi o strategie de rezolvare a lor,
riști să provoci doar reacții de culpabilizare, pentru că aceste probleme
există. Această atitudine nu este benefică dezvoltării și rezolvării
problemelor existente. Este timpul să încercăm să ne schimbăm atitudinea,
astfel încât să vedem și partea plină a paharului.
