Suma
de evenimente petrecute în ţară, fapt divers acum, tulbură neîndurător mintea
celui ce le vede de la depărtare. Confuzie, neputinţă, frustrare, teamă. Apoi,
postările pe bloguri, Facebook ori
alte instrumente de uniformizare, globalizare şi înregimentare a destinelor
noastre „unice“, comentând cu legitimă indignare: „ce vă pasă vouă, nici nu mai
locuiţi în ţară“, ca şi cum exercitarea propriei voinţe – nu neapărat dorinţe –
este un păcat de moarte. Şi mai multă frustrare.
Desigur,
ar trebui să nu ne afecteze în niciun fel convulsiile bietei ţări, dar uite că,
pe mine cel puţin, mă doare şi încă foarte tare!
Povesteam
mai demult că noi încercăm de aici să fim România, cei mai adevăraţi şi direcţi
ambasadori, şi că în percepţiile, reflecţiile şi sentimentele celor cu care
interacţionăm zilnic noi suntem tot ce ştiu ei despre ţara noastră. Mai bine am
lăsa-o aşa, fiindcă ne facem datoria cu sârg şi fără cea mai vagă tendinţă de
rasoleală balcanică… Fiindcă noi aici trăim, respirăm, ne ducem traiul şi
necazurile, copiii la şcoală şi tot aici avem conversaţii şi păreri despre cum
merg ţara, boierii şi vodă.
Dar,
după ce te străduieşti să arăţi că eşti credibil şi curat, că ţi-ai făcut
temele cu hărnicie de şcolar şi că nu poate pluti nicio umbră de lipsă de
onestitate asupra ta, vine o publicaţie importantă şi îţi spune că, uite, în
România se copiază la cele mai importante „lucrări de control“ şi că tu ai
putea fi la fel ca ei (de ce nu am extrapola un caz celebru?)… Atunci simţi cu
adevărat că îţi fuge pământul de sub picioare şi că ai vrea dintr-o dată să fii
undeva pe o insulă minusculă şi analfabetă, fără şanse de alfabetizare, unde
nimic din trecutul tău şi, implicit, din trecutul genetic al ţării tale nu te
va atinge în veci cu vreo regurgitare anonimă sau doar idiosincrazică.
Nu,
nu am luat partea domnului în cauză, fiindcă nu cunosc amănunte ştiinţifice
despre activitatea sa de cercetare şi nici nu aş putea spune că revista – cea
mai prestigioasă revistă de ştiinţă din lume – ar putea fi dezinformată sau,
mai mult, ar distribui dezinformarea fără a-şi verifica sursele, fiindcă îmi
vine greu să cred şi una şi alta. Formaţia ştiinţifică – zic aşa pentru a nu
jena simţurile sensibile ale celor care nu cred că un universitar este un om de
ştiinţă – mă împiedică să fac prezumţii în vreun fel sau altul, fiindcă nu le
pot proba. Nici nu vreau să le probez. În general, nu vreau să am dreptate în
niciun fel. Şi nici nu caut să mi se dea dreptate.
Aş
dori doar să pot continua să spun că sunt româncă şi că îmi pare bine că sunt,
că mă mândresc că sunt. Aş dori să fiu lăsată să construiesc imaginea ţării
mele într-un mod anonim şi constant, fără să primesc interferenţe nedorite,
nici spamuri mediatice ori cu iz de răfuială politică.
Am
fost tristă, necăjită şi îngândurată câteva zile bune, apoi am râs, am râs
nervos şi amar. E lumea întreaga o comèdie! Iar noi, pionierii absurdului.
Dar
cum ar fi dacă aceiaşi „noi“ – românii, adică – am avea ceva mai multă stimă de
sine, ne-am iubi mai mult şi ne-am preocupa mai intens de imaginea noastră, a
fiecăruia, ţinând în frâu tendinţa strămoşească de jeluire pe la înalte porţi?
Poate dacă am îndepărta din mentalitatea noastră colectivă însăşi ideea de „înaltă
poartă“, ne-am vedea mai… înalţi, mai mândri şi mai capabili. Am înlocui, deci,
atitudinea „cu rogojina aprinsă-n cap şi cu jalba în proţap“ cu suflecatul mânecilor.
Pentru că naţia noastră suferă de subestimare, lipsă de încredere şi, în
general, de ploconeală la inteligenţa, capacitatea şi puterea altora. Este
nevoie doar de puţină iubire de sine. Nu orgoliu, ci iubire de sine, stimă faţă
de propria imagine, mai mult realism în autoapreciere. Nu slujeşte nimănui să
adunăm titluri umflate cu heliu, care apoi se dezumflă hilar, masterate care nu
au avut loc fiindcă nu aveau cum, în mica noastră ţară, şi de care poate că
nici nu era nevoie. Dacă ne-am uita la noi mai atent şi am vedea că suntem
inteligenţi şi că putem scrie cărţi şi capitole din propria noastră inteligenţă
şi nu din a altora, dacă am aprecia cu mai mult realism cine poate şi are timp
sau dorinţă să conducă un doctorat sau un proiect ştiinţific, atunci poate s-ar
gândi cineva şi la titlurile doctoratelor, masteratelor şi proiectelor noastre ştiinţifice,
care ar deveni mai puţin pompoase, ar cuprinde mai puţin de o jumătate din
istoria sau devenirea lumii şi nici nu ar necesita imense, neomeneşti eforturi ştiinţifice.
Am desfăşura cu toţii activităţi oneste şi robuste, contribuind concret şi
eficient la creşterea ţării, a oraşului, a străzilor şi a caselor noastre.
Atunci, cineva s-ar întreba la ce e bun un proiect sau altul, când şi cum poate
fi legat cu industria, şi astfel şi industria noastră românească ar avea de câştigat.
În Occident, cărţile nu se scriu aşa frecvent ca în România, iar articolele ştiinţifice
pot fi încadrate într-un tipar – rezumat, introducere, scop, material, metodă,
rezultate şi, mai ales, discuţii şi concluzii. A fi bun la toate nu te face
automat o personalitate renascentistă. Acelea sunt rare şi nu mai umblă astăzi
pe străzi. În rest, suntem cu toţii oameni normali, deştepţi, ambiţioşi şi
capabili, atât de capabili încât nu avem nevoie decât de puţină stimă de sine
ca să vedem asta şi să începem să ne iubim şi între noi.
