Poziția medicului în societate a suferit de-a lungul secolelor schimbări
esențiale. Odinioară văzut ca un individ posedând puține cunoștințe dar știind să
se folosească de ele la maximum, medicul (mă refer în special la cel european) și-a
câștigat treptat un merituos loc în viața socială. Această schimbare lentă dar continuă
s-a datorat în primul rând progreselor făcute de medicină, creșterii numărului maladiilor
ce puteau fi influențate de un tratament eficient și dezvoltării acelor ramuri clasice
ale medicinii care au reușit, treptat, să ofere pacientului fie ameliorarea semnificativă
a bolii, fie chiar vindecarea totală. Numitorul comun a fost, cred eu, pasiunea
de care au dat – și dau în continuare – dovadă medicii de pe întreg mapamondul.
În paralel însă, în societatea vestică postbelică, a avut loc, din
păcate, un fenomen negativ care a periclitat poziția medicului din punct de vedere
social și moral. E vorba de acel curent social care vede în medic un profesionist
condus în primul rând de doleanțele sale pecuniare, care de multe ori se dovedesc
a fi nelimitate și mai ales complet nejustificate. Această tentă întunecată aplicată
profesiunii noastre e un fenomen relativ recent. Medicii din secolul XIX și de la
începutul secolului XX nu erau bogați, nemaivorbind de cei ce practicau medicina
în timpuri mai vechi și care de cele mai multe ori erau mai săraci decât pacienții
pe care-i tratau.
Goana după beneficii economice ieșite din comun își are, cel puțin
parțial, sursa în Statele Unite, în care imensa majoritate a școlilor de medicină
sunt particulare, iar taxele de studii sunt deosebit de ridicate, la care se adaugă
costul vieții în timpul studenției. Mulți absolvenți ai facultăților americane de
medicină părăsesc băncile de studiu cu datorii considerabile. Obligația de a le
acoperi într-un timp și într-un ritm impus de bănci creează imperios nevoia unor
câștiguri încă din primii ani de practică, de aici și preferința pentru specialitățile
care pot asigura stingerea datoriei în timpul cel mai scurt.
În mod logic, fuga după interese materiale se bate cap în cap cu
ceea ce numim noi dedicația și abnegația
față de pacient și pasiunea cu care practicăm profesia aleasă. Departe de mine gândul
de a critica nevoia medicului de a-și asigura un venit care să acopere toate cerințele
vieții de zi cu zi. O societate care se așteaptă la cea mai bună îngrijire medicală
nu poate face abstracție de faptul că medicul, pentru a-și practica meseria la nivelul
așteptat, are dreptul la o viață lipsită de griji materiale și la un sistem de lucru
care să nu-l oblige să caute în permanență noi surse de venit, în loc să-și dedice
timpul și eforturile îngrijirii pacienților.
Amintindu-l pe Voltaire și aducând în discuție pasiunea ca element
suprastructural al atitudinii medicului față de profesiunea sa, e nevoie să precizăm
că această cerință nu se referă numai la activitatea clinică, ci în cel puțin egală
măsură acelor două domenii care de fapt formează, împreună cu îngrijirea pacientului,
celebrul triunghi caracteristic meseriei noastre, și anume cercetarea și educația
noilor generații.
Pasiunea cercetării pornește, așa cum am mai amintit și în alte ocazii,
de la curiozitatea produsă de situații clinice rămase fără explicații, în absența
unei soluții terapeutice eficace. Compasiunea față de pacientul aflat într-o stare
netratabilă trebuie să se însoțească de căutarea unei rezolvări pentru problema
medicală a pacientului. Aceasta conduce inevitabil la nevoia de a găsi soluția în
laborator sau în utilizarea experimentală a unor mijloace terapeutice al căror efect
încă nu a fost demonstrat în mod irefutabil. Adevărata cercetare în medicină nu
poate duce la rezultate pozitive decât dacă e făcută cu pasiune, ceea ce presupune
o muncă de cele mai multe ori neremunerată, în ore care ar fi putut fi folosite
de medic pentru nevoile sale personale (familie, hobbyuri, odihnă, practică particulară).
Aici e locul pentru a deschide
o paranteză și a aminti un fapt care deosebește organizarea academică din Israel
de cea din multe alte țări. În Israel, facultățile de medicină (toate cinci) funcționează
în cadrul unor universități cu caracter global. Prin urmare, cadrele didactice medicale
acționează cot la cot cu cele din facultățile tehnice sau de științe umane. Criteriile
de promovare a cadrelor didactice sunt identice pentru toate facultățile. Această
realitate defavorizează în mod clar medicul implicat în activitatea didactică și
de cercetare. În timp ce colegii săi din alte facultăți își dedică o imensă parte
a timpului lor cercetării și restul timpului activității de predare, medicul se
lovește de inimaginabile obstacole în calea găsirii timpului necesar pentru cercetare,
pentru că își petrece cele mai multe ore la patul pacientului, în sala de operație
sau în cabinetele policlinicii. De aici dificultatea medicului de a-și construi
un dosar potrivit pentru avansare academică și necesitatea de a petrece o bună parte
a timpului său liber în laboratoare, în biblioteci, la masa de scris, pentru a reuși
să „producă” cantitatea de știință absolut necesară menținerii postului academic.
De aceea, pentru noi, medicii, pasiunea înseamnă de prea multe ori sacrificiu și
nu orice individ e dispus să abandoneze propriile interese în favoarea unei activități
al cărei rezultat e deseori nesigur.
Sunt convins că cinismul unora îi va face să replice că în epoca
în care trăim cercetarea servește de multe ori cariera academică a medicului, prin
urmare ea nu are nimic comun cu pasiunea pentru rezolvarea unei probleme medicale.
Căci cum altminteri poți justifica noianul de studii publicate, ale căror concluzii
sunt de fapt imposibil de pus în practică, ele doar adăugând încă un rând la CV-ul
medicului interesat de promovare academică. Răspunsul la această critică e clar.
Pasiunea în cercetare nu asigură un rezultat pozitiv, ea doar are rolul de a oferi
cercetătorului siguranța, liniștea sufletească, pentru că a folosit toate mijloacele
ce-i stăteau la dispoziție pentru a obține un rezultat care va reprezenta, poate,
un real progres în calea obținerii răspunsului la întrebarea care a generat respectivul
studiu.
Cât despre nevoia existenței pasiunii în activitatea de învățământ,
e de ajuns ca fiecare din noi să-și amintească de anii petrecuți în amfiteatrele
facultății de medicină pentru a realiza că dascălii noștri se împărțeau în două
categorii: cei care-și făceau numai datoria și cei care încercau cu pasiune înverșunată
să transfere cu succes informațiile necesare viitorului medic.
„În manualul dv. e scris că...“ Această frază mi-a rămas întipărită
în memorie de pe vremea când învățam semiologie chirurgicală. Asistentul avea o
ură înverșunată împotriva șefului de clinică, deci tot ce făcea la orele de curs
era să folosească fraze din manualul „maestrului”, intonându-le ironic și în niciun
caz educativ. Și nu mă pot opri de la a-mi aminti de profesorul nostru de ftiziologie,
care, ca să ne atragă și să ne captiveze în studiul unei materii mai mult sau mai
puțin aride, preda tuberculoza pulmonară ca o dramă sau o tragedie (în funcție de
deznodământ) în patru acte – bineînțeles,
cu prolog și epilog – o superbă soluție pentru a-l atrage pe studentul inundat de
date noi și amănunte care trebuie să-și găsească loc în memorie și apoi să fie folosite
pentru a trece cu succes fiecare examen. Numai o adevărată pasiune de dascăl te
poate inspira și conduce la un asemenea tip de predare.
Stoicii vedeau în pasiune un obstacol în calea înțelegerii rațiunii,
o ipoteză care poate explica situații legate de relațiile între oameni, în care
logica e umbrită de un sentiment pasional, lipsit de orice legătură cu realitatea.
Se mai crede că pasiunea rupe conexiunea dintre emoție și abilitatea de a gândi
în mod logic. Dar crezul lui Voltaire e mai aproape de ideea că pasiunea e condițiasine qua non pentru progresul umanității. Pasiunea (și nu rutina) împinge
corabia umanității (și a medicinii!) spre ținta propusă. Ea impune sacrificiu, dăruire
de sine și, uneori, imense dezamăgiri. Dar cel puțin de la fel de multe ori ea oferă
o imensă satisfacție, pentru că deschide noi direcții pe drumul spre cunoaștere.
Succesul impune sacrificiu, iar sacrificiul impune pasiune pentru ceea ce faci.
Un om de succes e cel care lasă în urma lui o lume mai bună decât cea pe care a
găsit-o la naștere.
„Pasiunile
sunt vântul care umflă pânzele corăbiei; ele o scufundă uneori, dar fără ele corabia
n-ar putea naviga.“
(Voltaire – François-Marie Arouet, 1694–1778) |