Îmi încep ziua cu o ceaşcă de cafea şi o
închei cu o ciocolată caldă. Între timp, consum diverse produse alimentare şi
iau o serie de medicamente, inclusiv doza mea zilnică de 81 mg de aspirină. O
orhidee viu colorată îmi însufleţeşte camera de lucru şi, prin fereastră, zăresc
grădina mea cea verde. Pe scurt, viaţa mea – ca a oricui altcuiva – este
facilitată, îmbogăţită şi prelungită de o mare varietate de plante şi derivate
ale acestora.
Însă biodiversitatea de care depindem cu toţii
este ameninţată, activitatea umană ducând la defrişarea pădurilor şi a altor
habitate bogate în plante. Întrebarea rămâne: care este ritmul de distrugere a
speciilor şi, mai ales, ce se poate face pentru a o stopa?
Găsirea de strategii de conservare
eficiente trebuie să înceapă cu o cunoaştere a speciilor care au nevoie să fie
protejate. Până acum, taxonomiştii au identificat aproximativ 297.500 de specii
de plante. Câte nu au reuşit să catalogheze încă? Unde le-am putea găsi?
Ar putea părea că, pe măsură ce grupul
speciilor necategorisite se micşorează, ritmul în care taxonomiştii inventariază
specii noi ar trebui să încetinească. Însă situaţia este exact pe dos,
ritmurile crescând aproape exponenţial, de la an la an – un fenomen care poate
fi explicat prin numărul în creştere de taxonomişti. Într-adevăr, ceea ce a scăzut
este doar raportul dintre noile specii şi numărul de taxonomişti care le
identifică.
Pe baza acestei constatări, modelele
matematice prognozează că există, cu aproximaţie, cu 15% mai multe specii de
plante decât cele cunoscute în prezent, ducând la un total de circa 350.000 de
specii, o cifră care concordă cu părerile experţilor. Poate că jumătate dintre
speciile nedescrise au fost deja adunate şi găzduite în ierbare, unde aşteaptă
să fie categorisite şi analizate.
Pentru a le găsi pe celelalte, taxonomiştii
trebuie să se bazeze pe trei tipare generale, care guvernează distribuţia
geografică a speciilor:
– Majoritatea speciilor acoperă areale
foarte restrânse şi sunt neobişnuite la nivel local.
– Numărul de specii din orice habitat variază
considerabil. Zonele extinse de păduri de conifere din America de Nord şi
Eurasia conţin doar câteva specii de arbori, în timp ce bazinul amazonian poate
găzdui 16.000.
– Speciile cu areale restrânse sunt
adesea concentrate în aceleaşi zone, dar tind să se găsească în alte zone decât
cele în care trăiesc speciile des întâlnite.
Pe baza acestor tipare, se poate prognoza că
majoritatea speciilor neclasificate prezintă areale restrânse, în interiorul cărora
se găsesc în număr mic – iată de ce nu le-am găsit încă. În plus, se pot găsi
printre concentraţiile cunoscute de specii cu arealuri restrânse, în zone
precum America Centrală, Caraibe, Anzii de Nord, pădurile de coastă ale
Braziliei, Africa de Sud, Madagascar, Asia de Sud-Est, Noua Guinee, Australia
de Vest şi multe insule tropicale. Dat fiind că majoritatea plantelor sunt, în
prezent, ameninţate de dispariţie – 20% din speciile cunoscute şi, probabil, 30%
din totalul speciilor încadrându-se în această categorie –, eforturile de a păstra
biodiversitatea ar trebui să scoată în evidenţă aceste concentraţii de specii
cu arealuri restrânse.
Faptul că speciile de plante periclitate
tind să fie concentrate din punct de vedere geografic creşte miza pentru
eforturile de conservare din aceste zone, dar ar putea şi să faciliteze
succesul, permiţându-le decidenţilor să se concentreze asupra unor zone
restrânse în locul habitatelor vaste.
Convenţia asupra diversităţii biologice,
care numără aproape 200 de membri şi care întruchipează consensul general
asupra necesităţii de a proteja diversitatea ecologică, urmăreşte să realizeze
exact acest lucru. Planul strategic de biodiversitate al Convenţiei solicită
protejarea oficială a cel puţin 17% din regiunile terestre cele mai importante
din punct de vedere ecologic, în timp ce Strategia globală de conservare a
plantelor urmăreşte să protejeze 60% dintre speciile de plante. Dat fiind că
circa 67% dintre speciile de plante trăiesc în totalitate în regiunile
selectate, cu alte 14% trăind parţial în aceste zone, această abordare pare
foarte promiţătoare.
În plus, deşi circa 13% din regiunea
terestră a lumii este protejată, în momentul de faţă doar 14% din cele 17% care
conţin cele mai multe specii de plante se încadrează în regiunile protejate.
Pentru a îmbunătăţi şansele de reuşită ale Convenţiei, ţările cu concentraţii
mai ridicate de specii unice au nevoie de măsuri de protecţie mai solide. Dat
fiind că multe dintre aceste ţări se găsesc în lumea în curs de dezvoltare,
comunitatea internaţională ar trebui să susţină aceste demersuri.
Situaţia este complicată de efectul de „arcă
a lui Noe“: deşi o zonă restrânsă poate găzdui multe specii, nu va fi capabilă
să le asigure sustenabilitatea pe termen lung. Cu alte cuvinte, chiar dacă
dimensiunea totală a tuturor regiunilor protejate este mare, regiunile
individuale pot să nu fie suficient de mari pentru a susţine populaţiile
viabile.
Întrebările ecologice
implicate – dimensiunea zonei pe care statele ar trebui să o protejeze şi
localizarea acesteia – nu sunt uşor de răspuns. Pentru aceasta, este nevoie de
o cunoaştere tot mai aprofundată a speciilor de plante şi a habitatelor
acestora. Şi traducerea acestor răspunsuri în acţiune propriu-zisă necesită
ceva ce poate fi chiar mai greu de obţinut: o voinţă politică susţinută,
puternică.
© Project Syndicate, 2014. www.project-syndicate.org
Traducere din limba
engleză de Sorana Graziella Cornea
|
 Stuart Pimm este profesor de ecologie la Nicholas School
of the Environment and Earth Sciences, la Universitatea Duke din Carolina de
Nord (SUA).
|
