Citim în ziare că diferite programe, destul
de consistent finanțate, se străduiesc să atragă românii din Diaspora înapoi în
țară. Atât inițiative private, cât și diverse autorități alocă resurse materiale și umane pentru a-i
convinge să se repatrieze. Sunt inițiative corecte, zicem noi, necesare, vitale
chiar, dar mai importantă decât atragerea investitorului care aduce capital din
străinătate este repatrierea capitalului uman, de care România s-a lipsit cu
atâta nepăsare în anii care au trecut de după 1989. Unii lideri post-Ceaușescu
au fost mai răi decât dictatorul, din acest punct de vedere: dacă în comunism
nu erau lăsați să iasă din țară cei cu diplome sau calificări superioare, după
„Revoluție” au apărut îndemnuri oficiale care să-i trimită pe medici în lumea
largă, ca să caute respect, un trai decent și un loc de muncă pe măsura
pregătirii.
Din câte înțeleg, procesul este unul
dificil: cei care au plecat sunt reticenți în a se întoarce, odată ce au fost
dezamăgiți de situația de acasă. E greu să-i convingi că lucrurile s-au
schimbat. Au investit ani din viață pentru a se adapta unei noi culturi, pentru
a absorbi șocul relocării într-un univers nefamiliar, pentru a trece de
dificultățile începutului, pentru a lua viața de la zero.
De aceea, poate nu ar strica să investim
resurse pentru a-i opri pe specialiști să plece din țară, înainte de a-i întoarce
pe unii care s-au stabilit deja în Occident. Eforturile de a sprijini material
rezidenții, timide, e drept, sunt de salutat, dar mai e foarte mult de făcut în
acest sens. Și nu mă gândesc doar la salarii. În Statele Unite, de exemplu,
băncile dau credite tinerilor admiși la medicină, fără nicio garanție. Diploma
asigură returnarea cu certitudine a creditului, fie că acesta este oferit
pentru studii sau pentru locuință.
O astfel de investiție, tip prima casă, ar
fi prima urgență pentru autoritățile locale sau centrale care spun că vor să
ținem medicii tineri în țară. Odată ce își va putea permite o locuință decentă,
odată ce va avea sprijin pentru a putea întreține o familie, tânărul se va
ancora mai puternic în „portul” de origine și nu va pleca ușor în alte zări. Nu
cred că o primărie sau un consiliu județean nu poate garanta un astfel de
credit, mai ales că nu are riscuri: dacă medicul pleacă, locuința rămâne în
proprietatea garantului, care preia creditul și încredințează casa altui medic.
Bursele de studiu, chiar la nivelul unui
salariu de 1.000 de euro pe lună, ar putea fi obținute printr-un program de
finanțare europeană. Nu trebuie să ne sperie cifrele, care astăzi par de
nivelul science fiction, ci lipsa de interes a autorităților. Ungaria a
reușit să obțină fonduri nerambursabile pentru medici. Sume de 300–400 de
milioane de euro pe an, cât ar fi necesar, se încadrează perfect în Programul
Operațional Capital Uman (POCU). Cu condiția ca autoritățile române să-și facă
temele, de la studiile ex-ante până la trimiterea facturii la Bruxelles.
Recent, guvernul a deschis linii de
finanțare de 30 de milioane de euro din POCU 2014–2020, pentru finanțarea unor
firme deschise de români repatriați. Sumele alocate sunt de până la 40.000 de
euro pentru un proiect. Nu știm câți antreprenori vor fi convinși de aceste
sume, nici care va fi impactul lor în economie, dar sunt sigur că o sută de
medici specialiști, motivați astfel să se stabilească în zone unde există un
singur coleg, cum se întâmplă deseori în oncologie, ORL sau oftalmologie, ar
salva mii de vieți, ar vindeca zeci de mii de pacienți, care nu ar mai fi
nevoiți să bată drumurile în Occidentul intern (București, Cluj, Iași etc.).
De fapt, scopul proiectului de prevenție a
emigrației din rândul medicilor ar fi prevenirea emigrației pacienților. Nu ne
dăm oare seama că, alungând medicii prin campanii de presă ostile sau prin
salarizarea mizerabilă, inclusiv cu tendințele de abuzare prin noile propuneri
salariale unice, obligăm pacienții să apeleze la medici din străinătate? Fie
plătindu-i cu sume uriașe în privat pe străinii care vin în țară, fie plecând
ei la spitalele de peste graniță.
Astfel se închide un cerc vicios, iar din
lipsurile noastre suntem siliți să finanțăm bogatele sisteme sanitare din Vest.
În doi ani, după cum spunea președintele CNAS, costul tratamentelor suportate
de statul român în străinătate depășește sumele necesare pentru construcția a
trei spitale regionale. Nu cred că mai e nimic de adăugat la aceste cifre.
Poate doar corelate cu exodul, ca să aflăm câte spitale, câte cabinete sau
ambulatorii pierde România cu fiecare sută de medici care pleacă în afară.
Trist!…
