Pare o tură banală, afară doar plouă, sufăr de spleen și n-am
ciocolată. Merg la caz și mă enervez că nu găsesc adresa, că la numărul acela
de stradă e alt bloc și dispeceratul îmi spune „domnul zice să vă descurcați,
că el a dat adresa exactă și că el nu poate ajunge la ușă, că este singur pe
sufletul lui“. Tresar la această exprimare. Mai mult bazându‑ne pe intuiție, am
reușit să găsim blocul și să ajungem la pacient. L-am găsit în pat și la prima
vedere am crezut că e accident vascular, așa de bine semăna. Cu dizartrie,
deficit motor etc. Văd pe măsuță insulina și mă apuc să-i măsor glicemia. 60
mg/dl, în condițiile în care glicemia asta îmi dă și mie transpirații (omul
insulinonecesitant de douăzeci de ani, stătea pe 300). Mă apuc să îi corectez
glicemia și se face lumină. Și în mintea lui, și într-a mea.
Așteptând să se echilibreze, am timp să îmi rotesc privirea prin
cameră. O multitudine de hârtii cu foarte-foarte multe puncte negre care
marchează diferite țări. Aflu că omul a fost marinar, că a călătorit enorm, că
a locuit 12 ani în Australia! Australia? Ce vis!
– Și de ce sunteți aici, domnule?
– Pentru ea.
– Pentru cine?
– Uite, donʼșoară, pentru ea! Și-mi arată cu mâna un tablou
întors cu spatele.
– Pot să mă uit?
– Da. Vă rog.
Îl întorc cu fața și dincolo de ramă mă privește o femeie
tânără, de o frumusețe uimitoare. Rămân mută. Pacientul repetă: „Pentru ea“ și
îi dau lacrimile. Renunț să mai întreb ceva. Dar îmi aduc aminte de ce ne
comunicase dispecera pe stație: „a spus că este singur pe sufletul lui“.
Mai măsor o glicemie, mă roagă să îi aduc de la bucătărie pâine
și ceva să mănânce, îmi semnează că nu vrea la spital. Dar în minte nu îmi
rămâne decât „Pentru ea“. Și „nimic nu e întâmplător, domnișoară. Orice ai face
în viață, ce e scris să se întâmple se va întâmpla“.
Plec tulburată, dar mai
plină sufletește. Spleenul rămâne.