Încă
un coleg ne-a fost ucis. Nu ştiu dacă cititorul va fi mulţumit de modul în care
„sună“ aceste cuvinte, dar sper că va avea îngăduinţă, pentru că ele trădează o
realitate dramatică. Alina-Mihaela – un copil, un om tânăr, un posibil viitor
coleg – a susţinut examenul la bioetică pe 14 ianuarie şi a pornit spre casă cu
dorinţa de a relua învăţatul pentru următorul examen, însă a fost ucisă pe
prima trecere de pietoni întâlnită la ieşirea din INML „Mina Minovici“, la
intersecţia dintre şoseaua Vitan-Bârzeşti şi strada Iuliu Haţeganu*.
Nu
am ţinut decât un curs sau două la seria din care făcea parte, iar astăzi pot
să spun că regret că nu am cunoscut-o mai îndeaproape. Colegele ei de serie
m-au sunat şi m-au cutremurat în acea zi dramatică. Am ieşit din examen şi mi-a
venit să plâng gândindu-mă la sufletul acestui copil, dar şi la sufletul
părinţilor şi surorii ei. Am răspuns la mici întrebări şi am dat mici sfaturi.
În toată durerea, colegii ei au primit ajutorul profesorilor de la INML în aşa
fel încât suferinţa să nu fie şi mai mare. În ziua următoare, au reuşit să facă
în aşa fel încât colega pe care am pierdut-o, îmbrăcată în haine de mireasă, să
poată să ajungă în mica biserică de lângă Spitalul Universitar de Urgenţă. După
cuvintele rostite la încheierea slujbei religioase, şefa seriei a citit din
varianta clasică a jurământului lui Hipocrate: „(...) Pe învăţătorul meu
într-ale medicinii îl voi socoti deopotrivă cu cei care m-au adus pe lume, voi
împărţi cu el averea mea şi, la nevoie, îi voi îndestula trebuinţele, pe copiii
săi îi voi privi ca pe fraţii mei şi, dacă vor dori să devină medici, îi voi
învăţa fără plată şi fără să le cer vreun legământ. Preceptele, lecţiile orale
şi tot restul învăţăturii le voi împărtăşi fiilor mei, fiilor învăţătorului meu
şi ucenicilor uniţi printr-o făgăduială şi printr-un jurământ, potrivit legii
medicale, dar nimănui altcuiva. Le voi îndruma îngrijirea bolnavilor spre
folosul lor, pe cât mă vor ajuta puterile şi mintea, şi mă voi feri să le fac
orice rău şi orice nedreptate (...)“, aşa cum, poate, şi-ar fi dorit acest
copil bun. La privegherea care a durat până înspre miezul nopţii au venit, rând
pe rând, alţi colegi şi părinţi care s-au rugat pentru sufletul ei.
Colegii
au scris despre Alina-Mihaela şi din tot ceea ce am citit am înţeles că era un
copil foarte bun, liniştit, care răspândea „lumină“ şi zâmbet, dădea dovadă de
seriozitate şi dorinţa de a deveni un medic bun, rămânând un om bun şi
credincios. Colegele au mers la cămin împreună cu tatăl, pentru a lua
stetoscopul, tensiometrul şi halatul. O colegă spunea că ea crede că şi le-ar
fi dorit oriunde ar fi mers şi a continuat: „După ce am intrat, i-am recunoscut
îndată patul, deoarece deasupra lui erau iconiţe şi cărţi de rugăciuni. Era un
loc simplu, cu valori dintre cele mai importante, pasiunea, menirea (de medic –
avea stetoscopul şi tensiometrul deasupra patului) şi credinţa (cărţile de
rugăciuni). M-a impresionat. Când eram la priveghi, a venit un coleg de-al ei
de pe palier. El e arab. Acest coleg a plâns când a văzut-o şi tot spunea că
era o fată aşa bună şi că nu mai era nicio alta ca ea în tot căminul, aşa
cuminte şi bună. S-a rugat pentru ea în limba lui şi am apreciat acest lucru“.
Unul
dintre colegii ei scria: „Nu ştia încă «de care medic să se facă», dar îşi
dorea enorm să ajute. (...) Un copil nevinovat. Da, copil. Pentru că simt încă
frica pe care am simţit-o când am văzut-o secerată pe trecerea de pietoni,
pentru că şi eu sunt din provincie şi pentru că aş avea atât de mare nevoie de
părinţii mei, nu doar acum, ci mereu. (...) Alina a avut o misiune, poate
scurtă, dar singura alinare pe care o simt e faptul ca, prin moartea ei, să fi
produs o schimbare în noi toţi, cei care am fost lângă ea până în ultima clipă:
să fim mai cu băgare de seamă, mai atenţi la nevoile celorlalţi, mai uniţi, să
lăsăm la o parte grija pentru lucrurile mărunte şi să apreciem mai mult viaţa.
Poate misiunea ei a fost să fie medicul sufletelor noastre prea împrăştiate“.
În
ziua respectivă am lăsat pentru o vreme examenul în mâna colegilor asistenţi şi
am scris un prim mesaj către Brigada de poliţie rutieră Bucureşti. Eram şi sunt
revoltat pentru că nimeni nu are dreptul să curme viaţa unui om, cu atât mai
revoltător – pe o trecere de pietoni. Nu este prima dată, dar trebuie să
ajungem să fie ultima dată. Iar pentru aceasta, reacţia trebuie să fie amplă,
fermă, din partea unei întregi comunităţi. Aveam să aflu că respectiva
intersecţie este cunoscută ca o problemă de mai multă vreme, iar revolta este
cu atât mai mare.
Nu doresc să accept faptul că am pierdut un
coleg şi nu doresc ca aşa ceva să se mai repete. În aceste condiţii, am
redactat un nou material, de această dată argumentat administrativ (şi susţinut
de imagini şi descrieri pe care le-am primit de la colegi din alţi ani, care au
avut ore la INML şi care au traversat cu teamă prin intersecţia respectivă, pe
trecerea de pietoni), am pus număr de înregistrare şi l-am trimis aşteptând
răspunsul oficial al Poliţiei române şi al Brigăzii de poliţie rutieră
Bucureşti.
Este tare neplăcut că trăim într-o societate
reactivă, încercăm să producem schimbări după ce trăim momente dramatice. Este
tare neplăcut că nu ne simţim susţinuţi permanent, nu simţim că există
preocuparea de a ne fi asigurată protecţia şi nu există atitudini care să
prevină dramele. Dar şi de noi depinde ca lucrurile să se schimbe.
