„Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.“
(Constituţia României, art. 41, alin. 1)
După dezastrul de la Maternitatea Giuleşti, spaţiul public a fost acaparat de „sportul naţional“ – datul cu părerea – dar, de această dată, atenţia tuturor s-a îndreptat asupra sistemului sanitar. Nu aceasta ar fi problema, căci părerile, fie ele cât de profane, sunt binevenite, putând uneori să reveleze unele aspecte pe care cei „în domeniu“ le-ar scăpa, eventual, din vedere. Nu, problema este că diriguitorii sistemului, poate din dorinţa de a crea o „perdea de fum“, care să distragă atenţia de la adevăratele probleme – subfinanţarea cronică, lipsa de personal, blocajul administrativ etc. –, marşează la unele idei cel puţin năstruşnice, naive în fapt, dar răuvoitoare în esenţă. (...)
Astfel, miercurea trecută, pe lângă cererea publică de destituire a
conducerii maternităţii amintite, dl Cseke Attila, ministrul sănătăţii, a declarat şi că Guvernul pregăteşte un proiect de lege care ar interzice medicilor să lucreze concomitent în sistemul public de sănătate şi în cel privat: „Acest lucru trebuie eliminat: din punctul de vedere al sistemului medical, ideea nu şi-a dovedit eficienţa, iar din punctul de vedere al pacientului este un lucru păgubos. Practic, ceea ce se întâmplă astăzi este următorul lucru: pacientul se duce la spitalul public, dimineaţa, i se fac analizele şi este rechemat la clinica privată de către acelaşi medic, după-amiaza, unde mai este de multe ori şi taxat. Deci, practic, pacientul care plăteşte şi contribuţie de sănătate, plăteşte şi după-amiază o taxă pentru un serviciu efectuat pe banii spitalului public, de către acelaşi medic, care lucrează şi în public şi în privat“.
Cu alte cuvinte, soluţia găsită de autorităţi pentru cazurile (situaţia exemplificată nu este nici pe departe regulă!) care au fost semnalate, în acest sens, este restrângerea dreptului constituţional la muncă. Adică de ce să căutăm soluţii pentru problemele punctuale semnalate, când putem, dintr-o dată, să restrângem drepturile unei întregi categorii profesionale? Ei bine, nu se poate accepta limitarea administrativă impusă unei profesii liberale, fapt nemaiîntâlnit în România postdecembristă. De altfel, una din excepţiile notabile privind restricţiile impuse cumulului de funcţii ale parlamentarilor români este tocmai practicarea unei profesii liberale – medicina sau dreptul. Cum se poate măcar gândi un demnitar român să transforme întreg corpul profesional medical din spitalele publice în funcţionari publici? Nu putem înţelege... Caracteristica profesiei medicale este tocmai nelimitarea şi necondiţionarea practicării artei medicale.
După încercările repetate de anatemizare a corpului medical, prin varii canale media cu interese diverse (adesea şi diversioniste), după ce mii şi mii de medici au ales să practice altundeva decât în România, şi nu atraşi de „mirajul“ Occidentului, ci dezamăgiţi de cruda realitate de la noi, iată deci că o nouă lovitură pare fie pregătită, de această dată chiar de către cei ce ar trebui să sprijine medicii. Consecinţele unei interdicţii în libera practică medicală sunt uşor de anticipat, dar în niciun caz de dorit. Sistemul de sănătate românesc are nevoie de un proiect pe termen lung, viabil şi susţinut financiar, iar „perdelele de fum“ lansate de voci cu mai multă sau mai puţină autoritate (şi aceasta vremelnică) nu vor putea ascunde dezastrul real pentru prea multă vreme...
