A avea curaj înseamnă
să te ridici şi să vorbeşti (Winston Churchill)
Cariera medicală reprezintă o succesiune de activităţi şi ierarhii
pe care medicul le poate accesa şi asuma în timpul vieţii profesionale. Fiecare
medic îşi planifică drumul carierei, îşi analizează interesele, valorile,
competenţele, încercând să compatibilizeze caracteristicile personale cu opţiunea
profesională disponibilă în momentul alegerii direcţiei de specializare.
Obiectivele profesionale individuale converg către anumite perspective de
dezvoltare a carierei şi activităţi
care ajută la realizarea obiectivelor.
Rezidenţiatul
este o perioadă foarte importantă a carierei medicale, în care medicul învaţă să
lucreze efectiv. Competenţele dobândite depind nu numai de motivaţie şi de
aptitudini, ci şi de condiţiile materiale ale clinicii, de sistemul
administrativ, de frecvenţa exerciţiului aplicativ, de profesorii care oferă
ghidajul profesional.
Alegerea
specialităţii depinde, printre altele, şi de zvonurile sau informaţiile cu
privire la calitatea rezidenţiatului în anumite clinici sau domenii. Absolvenţii
vorbesc între ei, vorbesc cu rezidenţii şi află unde „merită“ să se
specializeze. În timpul rezidenţiatului, există câteva probleme majore:
„scriptologia“ ocupă 80% din activitate, implicarea rezidentului în actul
operator este insuficientă, există timpi morţi. În plus, absolvenţii şi rezidenţii
observă curentul de opinie împotriva
medicilor, fapt ce contribuie suplimentar la scăderea interesului pentru o
carieră în ţară. Au fost şi multe scandaluri legate de cazuri izolate de
malpraxis. Imaginea medicinii a fost lovită şi de gesturile unor persoane publice,
politicieni, care la cea mai mică problemă de sănătate au ales să fie trataţi
în alte ţări. Această atitudine a fost calificată ca o dezertare de la medicina
românească. Astfel, mulţi rezidenţi întrevăd lipsa de respect şi de încredere
cu care vor fi probabil trataţi în clinicile româneşti.
Salarizarea
medicilor este modestă şi nu permite accesarea evenimentelor ştiinţifice şi a
resurselor necesare dezvoltării profesionale. În clinicile din străinătate,
medicii români pot primi pentru o perioadă cazare cu chirie redusă, au salarii
bune, cu promisiuni de creştere, materiale şi tehnologie necesare pentru
activitatea medicală. Este facilitată integrarea socială prin cursuri de limbă,
opţiuni de şcoală pentru copii şi de angajare pentru soţ/soţie.
Se spune că pierdem bani, pregătind medici
care pleacă din ţară. Însă pierderea
majoră este resursa umană şi depopularea serviciilor româneşti de sănătate.
Apoi, auzim de şomaj în rândul medicilor: după finalizarea rezidenţiatului,
tinerii se pot afla în situaţia de a nu găsi un post. O astfel de situaţie nu
este admisibilă.
Este necesar să înceteze curentul prin care
în România se propun tot timpul reforme. Avem nevoie de un PIB corespunzător şi,
din acesta, partea alocată sănătăţii trebuie să permită funcţionarea sistemului
– aşa cum spunea profesorul Constantin Arseni, „o bogăţie bine chibzuită“, cu
care să poţi să asiguri tot ceea ce este necesar – medicamente compensate,
spitale, medicină preventivă, medicină şcolară, asigurări de sănătate.
Cei care au misiunea pregătirii tinerilor
practicieni trebuie să furnizeze modele practice, modele valorice, atitudini
constructive. Dintre soluţiile
propuse pentru îmbunătăţirea practicii rezidenţiatului amintim: stabilirea unui
program zilnic de activitate pentru rezidenţi, dozarea timpului astfel încât să
existe activitate clinică, operatorie, de cercetare, oferirea unor spaţii
corespunzătoare pentru pregătire (când nu operează, medicul rezident ar trebui
să citească, să scrie, să cerceteze, nu să aştepte intrarea în sală),
realizarea unui rulaj de pacienţi cu patologii diverse, gruparea unui număr
redus de rezidenţi per medic formator, elaborarea unui sistem de evaluare
profesională a rezidenţilor.
Integrarea
medicilor rezidenţi trebuie să fie un proces sistematic, programat, să vizeze
nu numai învăţarea procedurală, profesională, ci şi organizaţională. Medicii
trebuie să cunoască şi să respecte regulile instituţiei, să-şi poată ajusta
conduita la valorile şi cultura organizaţionale. E necesar să se acorde o atenţie
mai mare mentoratului. Nu apar
discipoli dacă nu există maeştri, nu apar medici buni dacă nu sunt formaţi de
seniori.
În plan organizatoric, multe clinici
universitare pot îmbunătăţi sistemul de formare. Sistemul de selecţie poate fi,
de asemenea, îmbunătăţit. Percepţia asupra rezidenţilor trebuie să se schimbe,
astfel încât aceştia să nu mai fie trataţi ca studenţi, ci ca medici; să fie
eliminată situaţia de privitor a rezidentului, iar implicarea sa în activitate
să fie mai aprofundată; să se acorde indemnizaţii conform activităţii depuse.
Pentru stimularea
activităţii medicului rezident, propunem: • diversificarea opţiunilor
privind pregătirea, existenţa unor noi cursuri şi participarea la cât mai multe
dintre acestea, în conformitate cu calitatea pregătirii în specialitate • trimiterea
medicilor rezidenţi de an mare la schimburi de experienţă, congrese,
simpozioane, pentru perioade scurte de timp, cu finanţare din bugetul alocat
educaţiei/instituţiei • modificarea legii cu privire la responsabilitatea medicilor
rezidenţi, astfel încât cei din ani superiori să poată efectua manevre
chirurgicale, individual sau sub supraveghere • introducerea în curricula de
pregătire, a unor demonstraţii operatorii pe cadavre, în vederea stimulării
unor abilităţi tehnice de tip „hands-on“ •
asigurarea unui salariu decent, pentru desfăşurarea în condiţii optime a pregătirii
în specialitate • obligativitatea unui test de tip „complement multiplu“, a
unui interviu şi a unei probe operatorii pe cadavru, pentru rezidenţii în chirurgie,
pentru eliminarea celor fără abilităţi practice şi fără o pregătire teoretică
solidă.
