„Stay hungry, stay foolish“, spunea
Steve Jobs, omul din spatele brandului Apple. „Stay hungry“ faţă de
progres, caută mereu să vezi şi să faci mai mult, să poţi duce lucrurile cu un
pas mai departe. Nu te mulţumi cu cât ai realizat pe moment. „Stay foolish“
înseamnă să nu iei de-a gata tot ce se spune că nu se poate face. Să păstrezi
un colţişor de minte în care să contrazici tot ce nu ţi se pare în regulă în
jurul tău şi să-ţi pui în aplicare ideile chiar dacă vei fi considerat, de cei
din jur, nebun, prost, „foolish“.
Ce are însă citatul de mai sus de-a face cu
mediciniştii? Dacă studentul îşi permite să fie un gânditor liber, în sensul că
merge la cursuri, intră în contact cu diferite figuri şi persoane din mediul
universitar şi are opinii libere vizavi de aceştia, de materia predată, de
modul de predare, ei bine, toate acestea se rup brusc în momentul în care
studentul devine rezident şi stilul său de viaţă se schimbă subit: a intrat
într-o altă lume, condusă de nişte oameni şi se aliniază la valorile şi crezul
respectivei bresle (chirurgi, cardiologi, pneumologi etc.). Nu este rău să te
aliniezi, dar păstrează-ţi în minte şi o urmă de îndoială şi de curiozitate. Ştim
cu toţii cum, pe la congrese, fiecare clinică are „bisericuţa“ ei, cum unii şi
alţii îşi dau coate când un coleg din aceeaşi specialitate prezintă o lucrare
poate mai puţin spectaculoasă decât cele din centrul din care provii. Sau de
atitudinea tipică de „doar cum se face la noi este bine“. Nu înseamnă că,
uneori, nu se mai bat câmpii pe la congrese (slavă domnului!), dar, în clipa în
care ţi se pare că toţi sunt proşti şi că tu deţii adevărul suprem, crede-mă pe
cuvânt, e o problemă.
Cărţile
mele („Sunt rezident, what next?“ şi
„Salvezi vieţi sau sprijini pereţi – Ghidul studentului medicinist“) nu ar fi
luat naştere dacă nu mi-aş fi păstrat mintea deschisă. Să nu credeţi că e prima
iniţiativă de acest gen într-o facultate de medicină. Căutaţi pe Amazon şi veţi
vedea că există multe titluri de acest gen. „House of God“ (Samuel Shem),
„Being Mortal“ (Atul Gawande), „Complications: A Surgeon’s Notes on a Imperfect
Science“ (Atul Gawande) şi tot aşa. Ideea mi-a venit în timp ce am participat,
în noiembrie 2013, la o şcoală de vară în Nouă Zeelandă, participare pe care am
câştigat-o ca premiu în timp ce mă aflăm la un alt congres. Nu a trebuit decât
să completez un formular şi să îl pun în urna din care a fost apoi extras şi
astfel mă găseam, câteva luni mai târziu, la Auckland, în Nouă Zeelandă. În
cadrul acelei şcoli de vară, despre care am scris în amănunt pe un blog mai
vechi (urostudy.wordpress.com), am văzut cum generaţiile de rezidenţi colaborau
şi împărtăşeau informaţii despre cum să înveţi mai bine pentru examenul de
specialitate care îi aştepta la finalul anilor de pregătire. Şi vorbim efectiv
despre sugestii plecând de la cum să îţi împărţi materia, din ce cărţi să citeşti,
cum să îţi organizezi timpul, întrebările. Făceau între ei chiar şi sesiuni de
întrebări şi răspunsuri pe Skype. Colegialitatea era cuvântul-cheie.
Poate Dumnezeu a vrut ca eu să ajung acolo,
să îmi vină ideea de a scrie o carte în acest sens şi să îi dau un contur în
2014. Un lucru este sigur, cu cât am călătorit mai mult şi am avut mintea mai
deschisă şi orgoliul mai scăzut, cu atât am învăţat mai multe. Şi să nu vă
gândiţi că sunt vreun bogătan. Pentru multe congrese m-am împrumutat de bani de
la mama şi i-am returnat apoi în mai multe tranşe din banii de salariu. Însă
mereu am ştiut că lumea (mai ales cea medicală) înseamnă mult mai mult decât ce
se petrece în ţara noastră, deşi mi-ar plăcea să zic şi eu că Şcoala românească
de medicină scoate oameni excepţionali apreciaţi în afară (adevărat numai pe
jumătate, în sensul că sunt oameni foarte determinaţi şi motivaţi să muncească şi
care, odată ajunşi într-un sistem disciplinat şi pus la punct, normal că sunt
avantajaţi de două ori – dar ăsta este alt subiect). Am văzut de-a lungul
timpului colegi cu mult mai mulţi bani ca mine, dar care nu au fost interesaţi
nici măcar o clipă să plece pe cont propriu la vreun stagiu de pregătire,
schimb de experienţă. De ce? Motivele sunt multe: loialitatea de faţadă care
trebuie arătată şefilor, lipsa de interes, faptul că poate viitorul profesional
le este aranjat şi atunci nu mai trebuie să îşi pună problema „oare cum o fi în
afară?“ şi tot aşa. Nu le cunosc, nici nu mă mai interesează.
Concluzia? Nu vă încuiaţi singuri poarta
minţii.
