În a
doua jumătate a secolului trecut, Saul
Bellow, celebrul scriitor american, a făcut o vizită la Bucureşti,
acompaniindu-şi soţia, Alexandra, de origine română. A avut atunci prilejul,
printre altele, unei întâlniri cu sistemul medical românesc din perioada
comunistă imediat după cel de al Doilea Război Mondial, şi şi-a ales ca eroi
perechea Bagdasar (Dumitru şi Florica), amândoi medici cunoscuţi, care şi-au
înscris numele în istoria României prin faptul că au format singura pereche în
care fiecare din ei a fost, la rândul său, ministru al sănătăţii. Alexandra, ea
însăşi o cunoscută matematiciană, e fiica soţilor Bagdasar. Vizita a stat la
baza inspiraţiei romanului „Iarna decanului“, în ale cărui prime capitole
Bellow desenează cu vigoarea şi talentul său (răsplătit cu Premiul Nobel pentru
literatură în 1976) atmosfera Bucureştiului de odinioară.
Nu
am găsit, în textele istorice, nicio altă legătură a scriitorului cu medicina.
Dar citatul alăturat are o conotaţie mai mult filozofico-mistică decât pur
medicală. El se referă la ceea ce nemţii numesc gestalt, abilitatea individului de a dobândi şi menţine o anumită
percepţie asupra unei lumi (uneori interioare) aparent aflate într-o stare de
haos.
Orice
medic îşi aduce cu uşurinţă aminte de un pacient care, odată intrat în cabinet,
deschide astfel lista plângerilor sale: „În ultima vreme, domnule doctor, nu ştiu
ce se întâmplă cu mine, dar nu mai sunt eu, am ceva care mă roade, mă deranjează,
din punct de vedere fizic şi, cât am încercat, nu-i pot da de rost“. Pacientul
poate simţi schimbări în propriul său organism, modificări care pentru început
nu pot fi definite, dar care sunt de fapt semnale ale unui început de stare
patologică, de multe ori aflată într-o fază greu de decelat sau de definit. Sau
poate e vorba de o maladie incipientă, care oferă „gazdei“ primele semne, ce ar
trebui luate în considerare, aduse la cunoştinţa autorităţii profesionale
(medicul) şi prelucrate sub forma unor analize şi teste, care pot duce la
diagnosticul unei entităţi medicale încă nedefinite. Sunt însă obstacole în
calea unei astfel de abordări: nu numai logistice (o vizită la doctor ori de
câte ori ţi se năzare că nu e ceva în ordine în organismul tău), ci şi
financiare, pentru că ce sistem medical e capabil să răspundă cu promptitudine
fiecărei senzaţii stranii apărute din senin, aparent fără nicio bază obiectivă?
Chiar
şi aşa, pacientul (fiecare dintre noi) poate percepe schimbări intime în
organism care pot prevesti o afecţiune patologică. Dar ce semnificaţie practică
poate avea această stare de lucruri? În lipsa unui sistem capabil să se
înfrunte zi de zi cu senzaţii aparent lipsite de o bază obiectivă, medicul
trebuie să aibă încredere deplină în ceea ce simte pacientul său. Mă refer la
acea situaţie în care pacientul, fără a se baza pe cunoştinţe verificate sau pe
propria sa experienţă, emite o părere legată de un tratament propus. În lunga
mea carieră de medic ATI, am avut ocazia să întâlnesc pacienţi care, în faţa
expunerii unui plan terapeutic, şi-au exprimat reticenţa sau chiar opoziţia faţă
de propunerile medicului. Exemplul clasic îl oferă pacientul aflat în faţa unui
act chirurgical. Angoasa caracteristică acestei faze premergătoare intervenţiei
bisturiului e generală şi ea afectează o bună parte din pacienţii programaţi
pentru o operaţie. Oare numai angoasa e cea care explică senzaţia pe care au
unii pacienţi (ce-i drept, foarte puţini), care îi face să prevadă un sfârşit
nefast?
Gândurile acestea mă
duc departe, în anii uceniciei mele de intern ATI în clinica regretatului
profesor Florian Mandache. Pacientul pe care urma să-l pregătesc pentru o
hemicolectomie se lăsă examinat şi ascultă cu atenţie explicaţiile mele legate
de anestezia pe care i-o propusesem, dar, la sfârşitul scurtei mele expuneri, mă
rugă să-l las să vorbească şi-mi aduse la cunoştinţă cum că el ştie care va fi
urmarea operaţiei şi că e convins că nu va rezista şi va deceda curând după ce
se va trezi. Cuvintele mele explicative, conţinând o bună doză de încurajare şi
bazate pe faptul că pacientul, relativ tânăr (în jur de 60 ani), nu prezenta o
comorbiditate demnă de luat în considerare, îşi făcură (cel puţin aşa mi s-a părut)
efectul şi pacientul fu operat a doua zi, operaţia şi anestezia trecând fără
complicaţii. Pacientul a decedat la mai puţin de 24 de ore de la operaţie, iar
necropsia a decelat modificări evidente de infarct miocardic masiv.
În
situaţia în care cititorul se aşteaptă ca în următoarele fraze să găsească o
propunere pentru felul cum trebuie luate în consideraţie din punct de vedere
practic senzaţiile aparent inexplicabile ale pacientului, sunt convins ca va fi
dezamăgit, pentru simplul motiv că nu cred că există un panaceu în acest tip de
cazuri. Dar un lucru e clar. Obligaţia medicului include, pe lângă multe
aspecte ale activităţii sale cotidiene, necesitatea de a aduce în faţa
pacientului toate datele legate de boala sa şi de remediile propuse, inclusiv
riscurile legate de aplicarea tuturor metodelor terapeutice propuse. Autonomia
pacientului se manifestă nu numai prin dreptul acestuia de a primi toate
informaţiile privitoare la situaţia sănătăţii sale, dar şi prin completa
independenţă în acceptarea sau refuzul tratamentului propus. În multe ţări, încălcarea
autonomiei pacientului e interpretată ca un act de violenţă, pedepsit de lege.
În
Israel, o bună parte a populaţiei, aflată în faţa unei situaţii medicale grave,
preferă a se sfătui cu autorităţile religioase şi, în felul acesta, medicul
primeşte „verdictul“ rabinului, mai degrabă decât pe cel al pacientului.
Toate
aceste aspecte nu au darul de a ne îndepărta de ceea ce Bellow numeşte
comunicarea dintre individ şi propriul său organism. Pentru că, de fapt,
mesajul pe care Bellow a dorit să îl transmită cititorilor este necesitatea de
a te cunoaşte, de a da atenţia cuvenită propriului tău corp, de a înţelege
mesajele pe care, uneori indirect, organismul ţi le transmite sub o formă nu
întotdeauna clară. Mesajele trebuie descifrate şi în niciun caz ignorate.
Uneori, ele pot fi semne premonitorii ale unei maladii care, decelate la timp,
poate fi combătută cu multă eficienţă.
„Fiecare dintre noi se află într-o ciudată
comunicare cu propriile sale organe şi cu semnele lor de boală.“ (Saul Bellow,
1915–2005) |