În
privinţa transplantării, una dintre deosebirile esenţiale între statele care
înregistrează rate ridicate ale donării de organe şi celelalte ţări este
legislativă. Etic vorbind, între a prezuma consimţământul de a dona organe şi a
presupune refuzul (cum se întâmplă în legislaţia română), care ar fi soluţia
optimă? (Dr. A. M.)
În
legătură cu acordul (consimţământul) prezumat, dezbaterea publică din România a
fost (poate încă este) dominată de Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului
Medicilor şi profesor de bioetică şi medicină legală la Iaşi, şi de câţiva
universitari de la facultăţi de teologie ortodoxă. „Acordul prezumat încalcă
autonomia persoanei şi de aceea nu trebuie să fie acceptat. Poate duce la abuz,
la încălcarea drepturilor unui pacient şi atingerea sentimentelor pe care
trebuie să le aibă cineva pentru un decedat“, a afirmat profesorul Astărăstoae,
într-un interviu acordat acum patru ani ziarului Lumina, o publicaţie a Bisericii Ortodoxe din România. Abuzul la
care se refera medicul ieşean ar afecta, cu precădere, categorii sociale
dezavantajate, persoane „care nu au timp să îşi exprime dorinţa, (…) care nu
sunt informate cu privire la aceste drepturi, şi familiile ar fi tentate să-şi
lase rudele ca donatori, în schimbul banilor statului pentru îngropare“. La
rândul lui, Vasile Răducă, titularul catedrei de teologie morală a Facultăţii
de Teologie din Bucureşti, invoca, în aceeaşi publicaţie, credinţa dânsului că
„persoana umană nu se sfârşeşte odată cu despărţirea sufletului de trup. Iar
trupul reprezintă nu un simplu ambalaj al sufletului, ci are o structură şi o
identitate cu care omul va reveni la învierea cea de obşte“.
Argumentele
profesorilor Astărăstoae şi Răducă merită atenţie, chiar dacă punctul lor de
vedere este exprimat cu certitudinile deţinătorilor unui adevăr – prezumat de
ei – de necontestat. Problema este, fireşte, posibilitatea ca Astărăstoae şi Răducă
să se înşele, pentru că poziţiei lor pare să îi lipsească suportul empiric al
felului în care gândesc cei în numele cărora vorbesc. Cu alte cuvinte, nu ştim
(sau nu ştiu eu) care este proporţia adulţilor din România care sunt în
favoarea acordului prezumat pentru prelevarea organelor după deces.
În
Statele Unite, potrivit unei investigaţii Gallup pe un eşantion reprezentativ,
70% din adulţi ar accepta să devină donatori de organe potrivit conceptului de
acord prezumat. Prezenţa acestei majorităţi creează o situaţie în care
probabilitatea unei decizii contrare voinţei persoanei decedate este mai mare
atunci când organele nu sunt
prelevate. Analogia cea mai la îndemână este cu situaţia în care cineva moare fără
să-şi fi făcut un testament. În aceste cazuri, toate instanţele legale vor
acorda averea familiei, chiar dacă, să spunem, persoana a donat frecvent bani
unei biserici sau organizaţii filantropice. Decizia legală se bazează pe un
acord prezumat, la rândul lui justificat de faptul că majoritatea oamenilor îşi
lasă averea familiei. Un alt exemplu este situaţia în care o municipalitate
trebuie să decidă cum dispune de un cadavru neidentificat. În România, pe baza
acordului prezumat, corpul va fi înmormântat potrivit tradiţiei creştine,
majoritare în ţară, în timp ce în India, de pildă, el va fi incinerat, pentru că
aceasta este opţiunea generală a populaţiei.
Să ne
întoarcem însă la argumentul principal al profesorului Astărăstoae, care crede
că acordul prezumat încalcă autonomia persoanei. Parafrazându-l pe Orwell, o
asemenea afirmaţie presupune că, deşi cele patru principii cardinale ale eticii
profesiunii noastre au importanţă egală, autonomia este „mai egală“ decât
beneficienţa, non-maleficienţa sau justiţia socială. Construcţia propusă de
profesorul Astărăstoae se aplică, potrivit colegului nostru, numai acordului
prezumat pentru prelevarea organelor după deces, nu şi avorturilor la cerere
sau suicidului asistat, unde autonomia pare să-şi piardă locul de frunte. În
opinia mea, respectul pentru autonomie trebuie inclus într-o evaluare largă a
dimensiunilor etice legate de acordul prezumat. M-aş întreba, de exemplu, dacă
în aceste cazuri principiul beneficienţei nu înseamnă de fapt că persoana care
a murit s-ar fi bucurat să ştie că organele ei salvează oameni. Aş examina, cu
aceeaşi umilinţă, şi posibilitatea că existăm, chiar şi după deces, ca membri
responsabili şi generoşi ai unui organism colectiv şi că justiţia socială ar
trebui să ne oblige, ca medici, să facem totul pentru ca aceia dintre noi care
pleacă, prin moarte, să îşi continue viaţa în acest fel.
Aequanimitas este titlul unui
discurs rostit în 1889 de sir William Osler, părinte-fondator al medicinii
interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.
