Mă gândeam, deci, că o să-mi displacă
pediatria mai mult ca toate celelalte stagii la care m-am rotit timp de doi ani
şi jumătate. Cum o să pot tolera părinţii care modelează creierul copiilor
după toate stereotipurile societăţii, fără să-i înveţe despre libertate şi îndrăzneală?
Un colţ de pâine
După
primele zile în spitalul de copii, mi-am dat seama că răul e mult dincolo de
procesul meu de conştiinţă cu îndoctrinarea.
Un copil de câteva săptămâni operat pentru o
malformaţie digestivă (atrezie de esofag) este singur în spital de la naştere –
mama lui a spus că vine să îl ia acasă când se vindecă. După o lună de singurătate,
pacientul nu plânge nici când îi este foame, nici când şase studenţi au pus
stetoscopul pe pieptul lui mic ca un colţ de pâine. A uitat cum să protesteze înainte
să fie educat că e bine să îţi ţii gura şi să stai la locul tău.
Atunci când a venit să-l ia acasă, mama nu a
zis aproape nimic. Şi-a fixat privirea în podea şi a dat din cap automat la
toate sfaturile asistentelor şi medicilor. Doctoriţa care l-a tratat pe nou-născut
pregătea provizii de lapte special (antireflux) şi îi repeta într-una mamei ce
trebuie să facă şi când să vină la control. Cum a plecat pacientul, s-a întors
neliniştită şi a început să ne povestească încă o dată despre patologia lui.
Mama copilului avea 19 ani, cearcăne adânci şi
haine ponosite. Probabil că nu va putea să-i ofere toată atenţia şi îngrijirea
de care are nevoie. åsta e răul adevărat.
Locul ideal pentru un om de ştiinţă
Nu mă plâng. Stagiul e ideal pentru cei
pasionaţi de ştiinţe (medicale şi comportamentale) – nu am văzut nicicând atâtea
cazuri rare. În patru zile am consultat pacienţi cu purpură Henoch-Schönlein, o
patologie de care mă lovesc (în teorie) din anul II, sclerodermie, osteogeneză
imperfectă – care apare exagerat în filmele europene – şi un defect al
receptorilor de somatostatină, sindromul Laron. De ultimul nici nu am auzit până
acum, sunt 250 de cazuri în toată lumea.
În salonul de copii „mari“, o adolescentă îşi
ridică reflex bluza de fiecare dată când vede că cineva cu halat alb se apropie
de patul ei. Se uită în stânga şi nu-ţi spune nimic. Are leziuni de scleroză
cutanată pe torace şi ştie că e „interesant“ pentru toată lumea. Din aproape 15
studenţi, unul singur întreabă cum o cheamă. Vizavi de patul ei, e o fetiţă de
10 ani cu o afecţiune autoimună. Mă întreabă şoptit dacă poate să meargă acasă
la sfârşitul săptămânii – are olimpiadă la muzică, dar i-a fost prea ruşine să
le spună doctorilor asta şi să-i întrebe când poate fi externată.
Un prieten care a stat câteva luni în SUA îmi
povestea că, astă-vară, a surprins pe stradă o discuţie între o mamă şi copilul
ei, care mergeau împreună la medic pentru un control de rutină. Femeia îşi îndemna
insistent fiul să-i spună doctorului tot ce îl doare şi să-l întrebe orice,
oricât de jenant ar putea fi. Aici, vezi în fiecare zi cum o mulţime de copii
sunt „educaţi“ să renunţe la îndârjire, încăpăţânare şi curiozitate. Înveţi însă
că asta nu înseamnă nimic – atâta vreme cât corpul e sănătos şi urmează mintea,
totul e extrem de volatil. Asistenta de grupă spunea că, din experienţa ei,
copiii care stau mult în spital ajung să se maturizeze mai repede, să fie mai
deştepţi.
Uneori, e de ajuns să arunci o vorbă ca să
crăpi din învăţămintele părinteşti contaminate cu paranoia. Astăzi, fetiţa cu
boală autoimună nu mai era în salon.
