La începutul lunii aprilie s-a desfăşurat la Bruxelles
primul summit al Uniunii Europene dedicat bolilor cronice, eveniment al cărui
obiectiv a fost identificarea modalităţilor sustenabile de reducere a poverii şi
de îmbunătăţire a prevenţiei şi managementului acestora. Tema este cu siguranţă
actuală pentru fiecare dintre noi, în condiţiile în care suntem deja obişnuiţi
să ne treacă pe la ureche comunicări despre „sare, zahăr şi grăsimi“, „stil de
viaţă sănătos“, „obezitate“ şi altele asemenea. Pentru un subiect atât de
prezent în vieţile noastre şi cu mesaje atât de clare, poate părea surprinzător
că abia acum, în 2014, a venit timpul pentru primul summit de gen la nivel european. „Dar ce-au făcut până
acum?”
Bolile cronice se află în partea superioară a agendei
internaţionale de sănătate publică de mai puţin timp decât am crede. Cercetarea
epidemiologică şi economică asupra managementului de lungă de durată al bolilor
cardiovasculare şi cancerului, de exemplu, se desfăşoară de mai multe decenii,
însă anii 1990 şi mai ales 2000 au fost dedicaţi ofensivei împotriva bolilor
transmisibile, cu precădere HIV/SIDA, şi în particular în ţările în curs de
dezvoltare. Nu fără justificare şi nu fără succes – ofensiva pentru controlul
HIV este unul dintre exemplele fanion de mobilizare a unei cantităţi
impresionante de capital politic la nivel global într-o direcţie bine definită.
Întrucât nu poate fi decât o singură agendă, acest efort a ţinut puţin vizibile
alte probleme, care au avut nevoie de timp şi context pentru a câştiga bandă de
atenţie.
Primele iniţiative guvernamentale comune în direcţia
bolilor cronice vin, de fapt, din Caraibe. Comunitatea Caraibelor (The
Caribbean Community, CARICOM) reprezintă varianta locală a Uniunii Europene şi
cuprinde 15 state membre alături de alte cinci asociate, cu o populaţie totală
a statelor membre de 17 milioane de locuitori. În 2001, CARICOM identificase
trei priorităţi de sănătate pentru regiune, şi anume HIV, bolile cronice şi sănătatea
mintală, pentru ca, în 2005, bolile cronice să fie declarate o
„super-prioritate“ regională în urma constatării că diabetul şi bolile
cardiovasculare erau responsabile pentru de zece ori mai multe decese decât
HIV. Odată agenda redefinită, lucrurile au evoluat firesc în direcţia primului
summit regional la nivel de şefi de guverne dedicat bolilor cronice, desfăşurat
în septembrie 2007, în Trinidad-Tobago. Rezultatul summitului a fost Declaraţia
de la Port of Spain, o colecţie de 15 puncte strategice, asumate de toate
statele participante, care vizau întărirea prevenţiei şi controlului bolilor
cronice. Astfel, în 2007 a pornit propriu-zis cronometrul angajamentului
politic în această direcţie, după aproape zece ani de discuţii la nivel
regional. De abia din acel punct lucrurile au evoluat rapid: bolile cronice
s-au aflat pe agenda summitului Americilor şi a summitului liderilor
Commonwealth, ambele desfăşurate în 2009 şi tot în Trinidad-Tobago. La această
din urmă întâlnire s-a formulat ideea unui Summit al Naţiunilor Unite dedicat
bolilor cronice pentru septembrie 2011, idee confirmată în mai 2010 odată cu
adoptarea de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a unei rezoluţii
privind organizarea summitului, rezoluţie depusă oficial de CARICOM. Desigur,
efortul nu trebuie privit în izolare, au fost şi alţi actori care au susţinut
demersul, printre ei state aflate în afara CARICOM (Brazilia), Organizaţia
Mondială a Sănătăţii şi Non-Communicable Disease (NCD) Alliance. Restul a fost
deja istorie, summitul Naţiunilor Unite din septembrie 2011 formulând pentru
prima dată priorităţi şi angajamente clare la nivel global pentru reducerea
poverii bolilor cronice până în 2025 (25 by 25). A fost abia a doua întâlnire
la nivel înalt a Naţiunilor Unite dedicată exclusiv unei probleme de sănătate.
Precedenta avusese loc în 2001 şi se referise la HIV/SIDA.
Încotro de aici? Faptul că a început deja să se vorbească
despre boli cronice este un pas important, însă mai sunt foarte multe de făcut.
În primul rând, oportunităţile de finanţare ale principalilor donatori instituţionali
şi privaţi nu sunt încă aliniate cu obiectivele formulate. Astfel, deşi toată
lumea vorbeşte despre ce ar trebui investigat şi făcut, fondurile pentru
cercetare şi implementare sunt încă insuficiente. Va mai dura cel puţin câţiva
ani până când angajamentul politic se va traduce şi în disponibilitatea
financiară necesară atingerii obiectivelor. În al doilea rând, şi în strânsă
legătură cu finanţarea încă insuficientă, efortul pentru controlul bolilor
cronice va fi de o magnitudine superioară celui deja desfăşurat pentru boli
infecţioase, ceea ce încă intimidează organismele de finanţare. Aceasta
deoarece vorbim adesea nu doar despre prevenţie primară, ci şi despre prevenţie
secundară, monitorizare şi tratament pe întreaga durată a vieţii pacienţilor.
Provocarea depăşeşte, astfel, logistica asigurării unei intervenţii punctuale,
precum controlul vectorilor de transmisie sau servicii de planificare familială,
şi se extinde la reconfigurarea sistemelor de sănătate naţionale în direcţia
asigurării îngrijirilor de lungă durată. Zilele în care caravana câte unui ONG
internaţional descindea în sate uitate de lume pentru a împărţi prezervative şi
plase de ţânţari sau pentru a săpa puţuri vor deveni legendă. Stabilitatea forţei
de muncă medicale adecvate, infrastructura informaţiilor medicale,
stewardshipul guvernamental şi articularea unor modele de îngrijire coerente la
care participă coordonat un spectru larg de furnizori de servicii sunt condiţii
necesare pentru progrese reale. Strategii naţionale, planuri de acţiune, alţi
ani buni la mijloc. Controlul bolilor cronice este, înainte de orice, un efort
de bună guvernanţă şi de acţiune la nivel de sistem, în care orice eşec instituţional,
orice temă nefăcută la timp se vor vedea. În al treilea rând, contextul este,
ca întotdeauna, decisiv. Paradoxal, momentul pentru reconfigurarea agendei nu
este ideal, deoarece misiunea pentru combaterea infecţioaselor, cu cap de listă
HIV şi malarie, nu s-a încheiat încă şi în comunitatea internaţională există
sentimentul distinct că resetarea priorităţilor în acest moment ar pune în
pericol progresele de până acum. Unii donatori spun din capul locului că nu îi
interesează încă bolile cronice, au deocamdată alte (vechile) priorităţi, cu
atât mai mult cu cât bolile cronice sunt încă asociate ca fiind o problemă a ţărilor
dezvoltate, deşi studiul Global Burden of Disease 2013 a notat o creştere
spectaculoasă a poverii în ţările în curs de dezvoltare, în special Africa
sub-sahariană.
De notat că niciunul dintre cele opt Millenium
Development Goals (MDG) care expiră în 2015 nu s-au referit la boli cronice –
HIV şi malaria, desigur, şi-au găsit loc pe agendă. În aceşti ani se conturează
agenda post-2015 cu formularea MDG 2030. Deşi obiectivele nu au fost încă
stabilite oficial, raportul comisiei la nivel înalt a Naţiunilor Unite
prezidate de premierul britanic David Cameron, lansat acum un an, a propus o
listă de 12 obiective care nu identifică explicit nicio problemă de sănătate
drept prioritară pentru următorul interval. În paranteză fie spus, raportul a
identificat sărăcia drept prioritatea globală pentru următoarele decenii,
trecând, însă, complet sub tăcere relaţia dintre sărăcie şi inegalitate. Tot în
această perioadă se conturează priorităţile pentru viitorul sănătăţii Africii
sub-sahariene în orizontul 2015–2030. Prezenţa explicită a bolilor cronice pe
cele două agende de mai sus ar fi un punct important de ranforsare a
angajamentelor luate la summitul Naţiunilor Unite.
Competiţia pentru un loc pe agendă a fost acerbă şi, în
ciuda primelor reuşite, încă nu s-a încheiat. Competiţia pentru fonduri este
abia la început. Este lumea pregătită pentru un nou efort amplu în direcţia
unei probleme de sănătate după mai bine de douăzeci de ani istovitori? Nu va
trece mult timp până să aflăm, timp în care ceasul ticăie.
