După primii paşi în curtea Spitalului
Colentina, un gând rămâne în urmă, pe soclul profesorului Nicolae Gh. Lupu,
stârnind funigeii amintirilor.
La o oră de prânz, cu ani în urmă,
Profesorul intra în cantina medicilor de la Institutul de Medicină Internă al
Academiei (unde se mânca „mai bine ca la Lido“ graţie unui bucătar supradotat)
împreună cu un invitat de marcă, directorul Institutului Pasteur din Paris. La
intrarea lor, toate mesele, inclusiv a noastră, a celor de la biochimie, şi-au
micşorat brusc volumul, creând un fundal sonor cald, catifelat. Nu mai ţin
minte dacă era înainte sau după ziua Profesorului, sărbătorită în Institut,
când stătuse cu ochii pe noi toată noaptea ca să vadă cum dansăm. Dar acum, după
primii paşi, iată, Profesorul şi-a schimbat pe neaşteptate traiectoria şi a
cotit spre masa noastră. Conştiincios, fără să-l îngrijoreze schimbarea,
invitatul îl urma. La doi paşi de noi, chipul Profesorului se umbrise, şi –
culmea! – era cu ochii pe mine. Fusesem la coafor, eram „modernă“, cu un păr
„tapat“ ca-n filme: înălţat excesiv, multiaerat. La el se uita Profesorul:
„Ce-i căchiţa aia (a se citi „căpiţa“) în capul tău? S-o dai jos că te spun lu’
mamă-ta“. (Mama era internată în acele zile în spital. Profesorul o plasase
într-o rezervă, dar mama a trecut rapid la „comun“, pentru că nu se simţea bine
într-unul din acele „cavouri de lux“, cum erau supranumite rezervele, un fel de
garsoniere confortabile în care medicul intra numai dacă era chemat, unde erau
internaţi, de regulă, cei mai importanţi dintre „tovarăşi“.)
În locul rezervelor sunt acum laboratoarele,
tot atâtea cabinete de lucru ale unor specialişti cunoscuţi ca prof. dr. Radu
Voiosu, spre care mă îndrept. Faţă în faţă cu laboratoarele sunt saloanele,
duplexuri gigantice, mai ales dacă le comparăm cu numărul chiuvetelor şi al băilor
disponibile (doar două băi pentru un număr mare de bolnavi de ambe sexe, cu
cozi, vociferări şi alte însoţiri neigienice, în faţa uşii). Explicaţia: aici
spaţiile vechii clădiri avuseseră alte întrebuinţări, nu găzduiseră saloane.
Dar...?
În nu ştiu care an, Decanatul a hotărât să
începem stagiile clinice cu o oră mai devreme. Profesorul nu ne-a primit. Zicea
că deranjăm bolnavii, că somnul lor, ca şi toaleta de dimineaţă sunt esenţiale.
Când sosea în clinică, mergea spre dulapul său de pe coridor, cu un deget pe
perete şi, dacă, în final, vedea pe deget vreo urmă de praf, femeile de
serviciu aveau serios de lucru în ziua aceea. Aşa arăta, pe atunci, respectul
faţă de om.
Ei, dar Profesorul avea o spiritualitate
aparte. A murit în spital, fireşte, în camera de gardă, care se afla perete în
perete cu camera mea de intern preclinic. Era o zi de duminică şi doamna Lupu
m-a trimis după obiectele necesare pregătirii catafalcului. „Dar e duminică“,
am observat eu, „magazinele cu obiecte bisericeşti nu sunt deschise“. „Le iei
de la Biserică“ a ripostat dânsa. „De la care?“ „De la oricare. Te urci în
primul tramvai şi, când vezi o biserică, cobori. Îi spui preotului că a murit
profesorul Lupu. Atât.“ Aşa am făcut, aşa am spus şi, după un „Dumnezeu să-l
ierte!“, m-am văzut cu braţele pline de toate cele necesare pentru catafalc.
Cineva spunea că un om nu moare cu adevărat
decât atunci când mor toţi cei care l-au cunoscut. Suntem mulţi cei care l-au
cunoscut pe marele iubitor de oameni Nicolae Gh. Lupu. Atenţie, aşadar,
domnilor manageri ai ilustrului Spital Colentina, profesorul Lupu n-a murit!