Acasă
Progresul în medicină
Prof. dr. Gabriel M. GURMAN
joi, 17 noiembrie 2016
Citatul
alăturat mă întoarce cu insistență la poveștile copilăriei, anume la expresia
humuleșteană: „Muieți-s posmagii?“ sau la cea cu așteptarea căderii drobului de
sare. Inteligența poporului nu a iertat pe nimeni, mai ales nu pe leneși și nu
pe cei pasivi. Dintotdeauna se știa că numai inițiativa și hărnicia pot împinge
omul înainte și-i pot asigura progresul și prosperitatea.
O
legendă rămasă neconfirmată relatează un concurs pentru ocuparea postului de
medic șef de secție la un spital din centrul Israelului. Unul din candidați era
adjunctul șefului de secție ieșit la pensie. La întrebarea comisiei de concurs:
care a fost aportul candidatului la progresul și dezvoltarea secției în acei
mai bine de zece ani în funcția de adjunct, pretendentul la post a declarat că,
în toată acea perioadă, schimbările au fost efectuate la inițiativa șefului de
secție. Inutil de amintit „verdictul“ comisiei, care a considerat candidatul
incapabil să creeze o atmosferă propice pentru a sigura progresul secției pe
care dorea s-o ia în primire.
Din
păcate, și în România, și în Israel, posturile de conducere în sectorul medical
sunt asigurate pe viață. Doar o cumplită abatere de la norme, un comportament
total inacceptabil sau, bineînțeles, ieșirea la pensie de vârstă sau de boală
pot elibera un post de șef de clinică. De aceea, de multe ori (poate de prea
multe ori), „șeful“ se lasă pe tânjeală după o anumită perioadă de timp, pentru
că siguranța zilei de mâine nu merge mână în mână cu căutarea acerbă de soluții
noi, uneori incerte ca rezultat, pentru rezolvarea unor probleme și deficiențe
existente.
Lipsa
grijii de mâine, exprimată în limba ebraică prin cuvântul „definitivat“, e de
fapt un atavism al societății socialiste (comuniste?), în care asigurarea
postului avea (și mai are) ca efect așa-zisa liniște la locul de muncă, elimina
pericolul zguduirilor și schimbărilor, pentru că cine îndrăznește să miște
lucrurile când orice modificare ți-ar putea pune în pericol poziția la locul de
muncă? Apropo, Asociația Medicilor din Israel încearcă în ultimii ani să
rezolve acest grav aspect al sistemului medical, propunând limitarea la un
număr de ani a poziției de șef de secție sau de unitate, cu mențiunea că
venitul celui sau celei care părăsește postul și se reîntoarce în rândurile
medicilor din secție sau clinică să rămână nemodificat.
Replica
la care mă aștept va susține că nimeni nu poate acționa și mai ales conduce
într-o atmosferă de incertitudine, care obligă la căutarea unor soluții pentru
permanentizarea poziției, în loc să facă loc grijii pentru îmbunătățirea
situației, spre binele locului de muncă (și, în cazul nostru, spre binele
pacientului). De asemenea, mi se va argumenta că nesiguranța poziției de mâine
e o caracteristică a capitalismului modern sau, cum îl numea defunctul președinte
al Israelului, Șimon Peres, capitalism porcesc. Dar răspunsul meu se bazează pe
o vestită frază rostită de Ronald Reagan, fostul președinte al Statelor Unite,
care explica de ce un șomaj de 5% e cel mai potrivit economiei americane: o
proporție mai mare ar produce instabilitate economică, iar una mai mică
slăbește necesitatea de a te lupta pentru propriul tău loc de muncă, știind că
nimeni nu-l pune în pericol, concurența fiind practic inexistentă.
Întorcându-ne
la profesiunea noastră, întrebarea care rezultă din citatul cunoscutului
scriitor Aldous Huxley e în ce măsură, într-o situație care poate fi
considerată adecvată cerințelor și posibilităților existente, e încă nevoie de
inițiativă, de o permanentă activitate de măsurare a calității muncii depuse și
de căutare de noi soluții pentru a aduce îmbunătățiri. Sau poate are dreptate
francezul: mai binele e dușmanul binelui? Răspunsul, care la prima vedere e
ușor de dat, e de fapt mult mai complicat și mai nebulos.
O
secție clinică, un laborator, o policlinică care performează în mod mai mult
decât satisfăcător ar trebui, cel puțin în aparență, să se ocupe de menținerea
ștachetei ridicate la acel nivel și să ia toate măsurile necesare pentru a
preveni o deteriorare a activității de rutină. Dar, în medicină (nu numai, dar
mai ales!), lucrurile nu stau tocmai așa. Lipsa de progres poate fi, de fapt,
un regres. Medicina progresează în mod continuu, cu sau fără voia noastră.
Dinamica activității medicale e evidentă în orice domeniu și la orice pas. Se
fac în permanență încercări de a introduce noi metode de diagnostic și
tratament, unele necesitând încă studii suplimentare pentru a fi validate,
altele penetrând în practica cotidiană pe ușa din față, întrucât în spatele lor
se află deja studii și cercetări care nu lasă loc semnelor de întrebare.
Să
ne închipuim o clinică de chirurgie cardiacă. Până acum 10–15 ani, practica
intervenții pe cord deschis cu succes, prezentând un procent de vindecare
foarte apropiat de cel acceptat de comunitatea medicală. Aparent, singurul scop
al șefului de secție ar fi trebuit să fie permanenta căutare a metodelor pentru
menținerea înaltului standard, printr-un continuu proces de educație a noilor
cadre, prin asigurarea continuității activității diagnostice și a tratamentului
postoperator. Dar lucrurile nu stau pe loc. Chirurgia pe cord deschis dar fără
stop cardiac și fără utilizarea pompei cord-plămân s-a dovedit, din anumite
puncte de vedere, superioară celei clasice, nemaivorbind de tehnica
non-invazivă fără necesitatea toracotomiei, mai ales în cazurile în care
comorbiditatea pacientului ar pune în pericol rezultatul intervenției. Oare e
cazul a pleda în favoarea însușirii noilor tehnici și pentru punerea lor în
practică cât mai repede și cu cât mai bune rezultate? Și cum ar trebui
interpretată inerția secției de anestezie, neinteresată să acumuleze experiență
în domeniul ecocardiografiei transesofagiene, în prezent absolut necesară ca
mijloc de monitorizare intraoperatorie?
Este
evidentă necesitatea de a ține pas cu progresele profesionale și a găsi
metodele cele mai potrivite pentru punerea lor în practică. Dar ar trebui să
menționăm deschizătorii de drumuri, inițiatorii și inventatorii, care nu se
mulțumesc cu situația existentă și caută noi soluții pentru probleme doar
parțial rezolvate sau chiar nerezolvate. Exemplele se țin lanț și pot fi găsite
în orice jurnal medical respectabil, nu e intenția mea de a plictisi cititorul
cu amănunte pe care le poate găsi în literatură.
Doresc
să mă refer și la un alt aspect al activității noastre, cel în care, la
intervale diferite, apar noi protocoale și ghiduri care reglează practica
noastă cotidiană. Am mai avut ocazia, nu o dată, să amintesc minirevoluția
produsă de unanima acceptare a noțiunii de medicină bazată pe dovezi, principiu
care acompaniază cu succes experiența de ani de zile a medicului practician. În
prezent, nimeni nu mai poate susține sau aplica o metodă de diagnostic sau
tratament care nu e validată pe scară largă și care nu e pusă sub semnul
întrebării. În ziua de azi, principiul evidenței de netăgăduit a cucerit și
sălile tribunalelor, judecătorii cerând celor două părți dovezi în sprijinul
pozițiilor prezentate de acuzare sau de apărare.
Toate
argumentele de mai sus ar trebui să-l convingă pe fiecare dintre tinerii noștri
confrați de importanța progresului, nu numai în sensul aplicării celor mai noi
metode, dar și al necesității de a deschide noi căi, prin cercetări asidue,
bine puse la punct metodologic, și care să producă articole științifice
apreciate și acceptate de comunitatea medicală. Dar aici intervine una dintre
semnificativele deosebiri în ceea ce privește practica avansării pe linie
științifică și didactică a tânărului confrate, în diferite locuri de pe
mapamond. În multe țări ale lumii, inclusiv Israel, avansarea academică depinde
numai de succesele medicului din punct de vedere științific și profesional.
Odată ce poate răspunde pozitiv la toate criteriile de avansare, tânărul medic
primește poziția academică adecvată. Pe vremuri, credeam că numai la Academia
Franceză candidatul la suprema poziție de membru e nevoit să aștepte decesul
unui academician pentru a-i lua locul! Se pare însă că această anomalie nu e
doar apanajul Franței. Nu o dată, în frecventele mele vizite în România (care
nu e singulară în această direcție!), am fost martorul unor discuții legate de
acest dureros aspect în promovarea cadrelor tinere în lumea academică medicală.
Departe de a mă considera cunoscător al realității românești și la fel de
departe de mine e intenția de a oferi sfaturi. Dorința mea e doar să amintesc
celor interesați în progresul medicinii românești că anumite lucruri se petrec
diferit în diferite părți ale lumii.
Orice
comunitate medicală are absolută nevoie de cadre inventive, inițiatoare,
creatoare de drumuri noi, posesoare ale unei experiențe de succes, în lumina
citatului huxleyan. Și poate că anumite schimbări în sistem pot aduce la rândul
lor o schimbare a tendinței de a căuta progres și promovare pe alte meleaguri.
|
„Definiția experienței de viață nu e oferită de ceea ce ți se întâmplă, ci de felul cum exploatezi ocaziile pe care le cauți.“ (Aldous Huxley, 1894–1963) |
