Cred că o sută de ani
dacă vor mai trece, nu vor înceta să mă uimească efectele și reacțiile pe care
munca de la Salvare le are asupra mea. Această muncă m-a provocat ca nimic
altceva în viață. Toate granițele pe care le-am atins, aici le-am atins. Mi-am
atins limite pe care nu mi le cunoșteam: de la strâmbatul din nas, de la început,
că „vai ce urât miroase“, înjurăturile strașnice pe care le aud, casele
(impropriu numite case) în care am intrat, mizeria, boala aflată la ea acasă,
în cea mai mare „splendoare“ a ei, gândacii care țopăie peste picioarele tale
și puricii cu care uneori mai pleci acasă, până la puterea și „gheața“ care te
cuprind când ești nevoit să spui „ne pare rău, a murit“ și să te uiți în ochii
oamenilor acelora.
De la puterea pe care o simți (habar n-am cum, căci nici nu știi că o ai)
când te lupți cu moartea și simți în spinare ochi care te ard, ochii celor din
familie sau presiunea străzii, a celor de pe margine, care strigă „haideți,
plecați odată cu el la spital, nu vedeți că moare!“, când numai tu știi că
tocmai asta faci, încerci să faci totul ca să nu moară. Să găsești resurse în
tine să urci și să cobori, în funcție de cum e omul din fața ta, să știi că de
felul în care abordezi situația depinde evoluția lui, a bolii lui și cred că
încrederea pe care reușești să o obții face „toți banii“.
Toate, până la fericirea unei vieți salvate, până la mulțumirea și
recunoștința din ochii pacienților, până la „Mulțumesc, domnișoară!“ sau
„Bravo, fetițo!“.
Toate astea înseamnă viață, înseamnă viața mea, pe care nu aș schimba-o,
pentru că știu că acesta este rostul meu. Azi, am înțeles, din nou.
