Una din primele măsuri anunţate de noul (vechiul)
ministru al sănătăţii a fost aceea de a exclude spitalele private de la
posibilitatea finanţării pentru servicii acordate asiguraţilor. Erau spitalele
private problema sistemului românesc de sănătate? Introducerea noţiunii de
profit în acordarea îngrijirilor de sănătate este greşită? (Dr. A. M.)
Propunerea de a exclude spitalele private de
la posibilitatea finanţării pentru servicii acordate asiguraţilor nu are, în
opinia mea, o miză financiară, dar reprezintă prilejul de a examina aspiraţii şi
clivaje care există în societatea românească.
Mi-a
reţinut atenţia, mai întâi, sărăcia mesajului transmis de criticii cei mai
vocali ai acestei propuneri, un medic tânăr care practică jurnalismul
electronic, un europarlamentar al unui partid din opoziţie şi un intelectual
care conduce unul din think-tank-urile
bucureştene. După dânşii, inferioritatea sistemului de sănătate public este uşor
de demonstrat: asistente morocănoase, brancardieri şpăgari, lipsă de
medicamente şi materiale sanitare, întuneric şi, mai ales, toaletele murdare,
care revin, obsesiv, în aceste comentarii. La privat, sunt clădiri noi,
luminoase, personal politicos şi, evident, grupuri sanitare imaculate. Aflăm,
este adevărat, că îngrijirea în reţeaua privată costă relativ mult, chiar
atunci când o parte din decont este acoperit de casele de asigurări de sănătate;
că serviciile oferite nu includ, aproape niciodată, intervenţii cu risc crescut
de complicaţii fatale; şi că, până la urmă, dacă lucrurile nu merg cum trebuie,
pacienţii sunt transferaţi specialiştilor din sistemul public. Odată trecut
valul de indignare, comentatorii sunt de acord că îngrijirea în sistemul privat
este accesibilă financiar unui procent de cel mult 20% din populaţia României.
Până la urmă, totuşi, spitalele private nu sunt problema sistemului românesc
de sănătate, ci oglinda care scoate în evidenţă neajunsurile din sistemul
public.
Este
greşită oare noţiunea de profit în acordarea serviciilor de sănătate? O întrebare
complicată. Răspunsul depinde de modelul contractual dintre medic, pacient şi
societate. În modelul hipocratic, profitul nu intră în discuţie: medicul devineagentul bolnavului şi se ocupă
exclusiv de ameliorarea suferinţei şi prelungirea vieţii. În acest contract,
medicul acceptă orbirea voluntară faţă de nevoile altor bolnavi şi încearcă să
obţină tot ce se poate obţine, de oriunde, pentru a îşi vindeca pacientul.
Profitul lipseşte şi din modelul în care medicul este agentul populaţiei în ansamblu. În acest contract, medicul este
implicat nu numai curativ, dar şi ca acela care alocă, în numele societăţii în
care trăieşte, resurse finite. Profitul este însă parte fundamentală a unui
model de vânzare-cumpărare, în care medicul îşi este agent sie însuşi şi stabileşte un contract exclusiv financiar cu
persoana care îi solicită serviciile.
Aequanimitas este titlul unui discurs rostit în 1889 de
sir William Osler, părinte-fondator al medicinii interne în America de Nord;
semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.
