Sugestia redacţiei de a pregăti un material
„special“ pentru numărul care încheie anul curent m-a găsit în România, la un
prestigios congres organizat de distinşi confraţi şi colegi. În câteva minute,
alesesem deja subiectul şi imediat am fugit în sala de conferinţe pentru a
investiga în ce măsură cei prezenţi aveau cunoştinţă de celebra carte a lui
Stephen Bergman, alias Samuel Shem, „House
of God“. Spre totala mea uimire, cu greu am găsit unul sau doi colegi care
citiseră cartea şi încă vreo câţiva care doar auziseră de ea. Se pare că
această carte nu a fost încă tradusă în româneşte. Mi-am zis atunci, în sine:
iată o bună ocazie de a face un serviciu cititorilor acestui prestigios
săptămânal, încercând să pun pe hârtie câteva reflecţii legate de această
neobişnuită producţie literară.
Voi începe cu sfârşitul, adică prin a
declara sus şi tare că lectura cărţii lui Bergman/Shem mi se pare o obligaţie a
fiecărui clinician, mai ales pentru cei dintre noi (şi suntem mulţi!) care vor
avea capacitatea de a discerne printre rândurile pline de satiră şi cinism
nişte adevăruri universal valabile, cunoscute de toţi cei care se ocupă de
îngrijirea pacientului. Pentru că „House
of God“ se referă la acele aspecte ale rutinei noastre care, în loc să
ajute pacientul, nu fac decât să-l îndepărteze de mijloacele terapeutice ce îi
stau la dispoziţie. Mai ales într-o instituţie medicală precum aceea în care se
petrece acţiunea, adică Beth Israel Medical Center, în Boston.
Aşa cum se exprima autorul într-un interviu
publicat la 35 de ani după apariţia romanului, tema sa se reduce la două
principale idei: rezistenţa la nedreptate şi puterea legăturii cu pacientul
care necesită un tratament tămăduitor. Nu voi fura cititorului plăcerea de a
citi cartea, chiar în original. Volumul conţine cele 13 cele mai ilariante
„reguli“ ale tratamentului pacientului, preluate din practica curentă şi aduse
în bună măsură la marginea absurdului. Iată doar câteva din ele: „vârsta +
ureea = lasix (furosemid)“; „dacă nu măsori febra, ea nu există“ sau „cel mai
eficace tratament e cel în care nu faci nimic“.
Shem oferă oricărui medic care citeşte
cartea o armă de ajuns de eficace împotriva sistemului care controlează
serviciile medicale şi e responsabil de ceea ce o lume întreagă numeşte azi healthcare. El se revoltă împotriva
obtuzităţii şefilor, încercării de a trata doar pacienţi vindecabili, de a se
debarasa de bolnavii gravi (cel mai eficace intern, iubit de orice şef, e cel
care reuşeşte să „paseze“ un pacient grav altei secţii). Cinismul este la
fiecare pas, mai ales când autorul emite panseuri a căror origine e clară
oricărui practician, mai ales celor care conduc destinele sistemului medical.
Un exemplu: „Dacă trăieşti îndeajuns de mult, toţi cei care te urăsc mor sau
ies la pensie“.
„Eroul“ principal al romanului e ceea ce
Shem numeşte „the gomer“ (getout from myemergency room), acesta fiind un pacient a cărui situaţie impune
internări repetate din cauza unor afecţiuni practic incurabile. Gomerii nu mor
niciodată, se plânge autorul, iar cititorul nu va putea să nu-şi aducă aminte,
din propria sa experienţă, de nesfârşitele sale gărzi de noapte, cu un somn
întrerupt de repetate chemări la camera de gardă pentru un pacient căruia nu-i
mai poţi oferi vreo opţiune de terapie care măcar să-i amelioreze situaţia.
Înainte de a încerca să discut dublul citat
pe care l-am ales pentru acest material, aş dori doar să amintesc faptul că „House of God“ a fost primit de
comunitatea medicală cu sentimente foarte diferite de la un sector la altul.
Medicii de spital au admirat romanul, mai ales pentru că s-au regăsit în multe
din situaţiile descrise şi s-au solidarizat în întregime cu mesajul lui Shem.
Dar administraţia medicală a fost de-a dreptul revoltată de impertinenţa şi
cinismul autorului. În unele instituţii medicale, cartea a fost interzisă şi nu
a apărut în biblioteca spitalului. Mulţi medici, mai ales cei în vârstă şi cu
poziţii de conducere, au refuzat să discute cartea sau chiar să admită că
auziseră de ea. Alţii au denigrat-o, descriind-o ca scandaloasă şi fără merit.
Această reacţie a administraţiei a produs un
efect neaşteptat: sute de mii de interni şi rezidenţi s-au grăbit s-o cumpere
şi s-o citească pe nerăsuflate, identificându-se cu situaţiile descrise în
roman şi apreciind rezistenţa fizică şi morală a principalului personaj, dr.
Roy Basch, efectuând gărzi o dată la fiecare trei nopţi şi cu mai mult de o
sută de ore prestate săptămânal. Cum se exprima Shem, medicii în vârstă l-au
atacat, studenţii l-au invitat să conferenţieze, iar decanii au anulat invitaţia!
Şi acum, despre semnificaţia citatului
alăturat. Ceea ce Shem doreşte să semnaleze e lipsa de interes a sistemului
american pentru medicul de rând, mai ales pentru internul (în fapt student în
anul VII) exploatat la maximum de o administraţie care are grijă, în cel mai
bun caz, de interesele vârfurilor comunităţii medicale. A nu se uita celebrul
Michael Crichton, autorul a nenumărate romane de succes (printre ele, „Jurassic
Park“), care a renunţat la cariera medicală imediat după efectuarea stagiului
de internat, pentru că nu mai putea suporta munca excesivă, de dimineaţă până
noaptea, şi mai ales recoltarea de probe de sânge de la fiecare pacient în
fiecare dimineaţă la ora 6.
Dacă nimeni nu are grijă de tine, dacă pe
nimeni nu interesează cum o duci şi ce simţi, spune Shem/Bergman, atunci e
cazul să dai tu atenţie modului în care te simţi şi, din când în când, să-ţi
controlezi pulsul, mai ales în acele momente în care devii extrem de conştient
de importanţa prezenţei sale.
În nenumăratele mele conferinţe despre
stresul profesional, aminteam audienţei că, după ce am oferit pacientului tot
ce puteam şi am făcut tot ce e posibil pentru a-l trata şi a-i ameliora
situaţia, a venit timpul să ne gândim la noi înşine, la ce putem face pentru a
ne îmbunătăţi propria noastră stare de sănătate fizică şi spirituală. Mark
Roizen, un foarte cunoscut medic anestezist american, a pus la punct o listă de
precepte care, respectate de-a lungul carierei profesionale a unui medic, pot
preveni apariţia sindromului de oboseală, de burnout, o situaţie care se poate agrava progresiv şi conduce la
unele hotărâri periculoase (dacă nu fatale), cum ar fi consumul de droguri sau
abuzul de alcool.
În prezent, în multe specialităţi medicale
(printre ele, ATI se află „la loc de cinste“), lipsa de cadre medicale adecvate
şi suficiente îi supune pe cei puţini rămaşi în profesie la eforturi fizice şi
intelectuale care, în timp, pot duce la efecte secundare periculoase. Viaţa de
familie e afectată, timpul liber practic dispare, somnul nu mai e reconfortant
ca în trecut, irascibilitatea se resimte în comportamentul de zi cu zi, iar de
aici şi până la colapsul psihic e doar un mic pas.
În unele părţi ale lumii se fac încercări
pentru a limita activitatea exagerată a tânărului medic. În Israel, de exemplu,
medicul e liber (prin lege) a doua zi după gardă. În multe ţări vest-europene,
săptămâna de lucru e redusă ca număr de ore. Consultul psihologic se află la
îndemâna oricărui medic care simte nevoia unui sfat competent, iar tinerii
medici sunt încurajaţi să apeleze la acest ajutor profesional în caz de nevoie.
Cinicii dintre noi vor susţine însă că, de
fapt, totul se reduce la remunerarea muncii prestate şi că un venit decent,
care să reflecte recunoaşterea meritelor profesionale ale medicului şi care să
facă munca „peste plan“ inutilă, ar fi panaceul unei asemenea situaţii. Sunt
ultimul care să se opună acestei opinii. Vechiul Testament susţine că un medic
trebuie să aibă existenţa asigurată pentru a se putea dedica suferinţei altora.
Sistemul medical trebuie să recunoască nevoile specifice ale profesiei medicale
şi să încerce să ofere medicului un venit care să se apropie în mod efectiv de
cerinţele sale perfect justificate. Însă, în ciuda a ceea ce mulţi colegi
susţin (şi am auzit nu o dată celebra zicală după care nu banii aduc fericirea,
ci numărul lor), eu îmi menţin părerea că, pe lângă grija permanentă pentru
asigurarea unui venit adecvat, provenit dintr-o activitate nedăunătoare
medicului, e nevoie, uneori chiar foarte des, de a controla starea de sănătate
fizică şi psihică a clinicianului şi de a lua măsurile necesare pentru a
preveni complicaţii nedorite. Cu alte cuvinte, a venit timpul ca, fie şi în
absenţa unui stop cardiac apărut la unul din pacienţii noştri, să ne controlăm
propriul „puls“ şi să încercăm să decelăm simptomele premonitorii ale unei
situaţii care poate atinge un stadiu periculos.
„House
of God“ este o producţie literară care trebuie citită de orice medic, cât
mai devreme în carieră. De aceea am speranţa că, nu peste mult timp, se va găsi
editura care să hotărască să publice o ediţie românească a acestei cărţi, pe
care eu o numesc de căpătâi pentru orice confrate conştient de importanţa
modului în care îşi practică meseria.
 „În momentul unui stop cardiac, ia-ţi întâi
ţie pulsul. (...) Cum putem avea noi grijă de pacienţii noştri dacă nimeni nu
are grijă de noi?“ (Samuel Shem* în „House of God“, 1978)
*pseudonimul medicului psihiatru Stephen
Joseph Bergman, n. 1944 |
