Nu
cunosc frământările intestine ale Uniunii Scriitorilor, dar, judecând după ceea
ce transpare din comunicate, din desfășurarea unor adunări generale statutare
și a altora paralele și ilicite și, mai ales, din ultimele sancțiuni drastice
aplicate unor membri, dintre care unii reprezentanți de top ai lumii cărților
și ai culturii noastre, nu e chiar de greu de realizat că, la nivelul distinsei
uniuni, nu domnește pacea, că atmosfera generală este învolburată, mai ceva
decât la nivelul unei uniuni a cooperativelor meșteșugărești. De-a lungul
vieții, am cunoscut multe modele de statut aparținând unor societăți,
asociații, fundații și altora asemenea. De la sine înțeles că, în afară de
scopuri, organizare, patrimoniu și altele, orice statut are mențiuni
referitoare la membrii săi, că e vorba de condițiile de a face parte din
organizație, de drepturi și obligații ori chiar de sancțiuni. Mărturisesc însă
că n-am întâlnit niciodată o comisie specială de monitorizare, suspendare și
excludere, așa cum figurează în statutul USR.
E
un ce aici, destul de delicat și greu de acceptat. Însăși ideea de
monitorizare mi se pare nepotrivită, dacă nu reprobabilă. Ce monitorizează USR?
Cum supraveghează activitatea supușilor ei? Are un serviciu de personal sau de
genul SRI/SIE? Ține o evidență la zi a producției literare a membrilor săi? Le
bate obrazul că nu au mai apărut de mult în librării? Le monitorizează, cumva,
activitățile extrascriitoricești și mai lumești, care pot contraveni calității
de membru?
Mai
nou, președintele, care conduce de ani buni uniunea cu pumn de fier, vădit
afectat, se tânguie: „Generația 2000 cunoaște un declin de formă stupefiant”.
Nu pot să nu-i dau dreptate, dar nu e deloc nepotrivit să mă întreb (și să-l
întreb) ce a făcut, de pe poziția sa, pentru a-i stopa căderea? Cum a stimulat
creația literară? Cum a netezit drumul cărții către cititor? Cum a influențat
gustul public? Cum a organizat critica literară, în așa fel încât tot ce se
scrie (și, slavă Domnului, se scrie) să treacă prin filtrul ei valoric? Ce a
făcut pentru scriitori, membri și nemembri USR? Cum le-a ușurat drumul spre
tipografie, spre târgurile de carte și alte manifestări asemănătoare? Cum le-a
deschis porțile și paginile revistelor literare, impenetrabile pentru cei
neînregimentați? Cum s-a preocupat de drepturile membrilor săi? Cum vede
problemele (foarte grave) ale difuzării cărții, lăsate la voia unor
neprofesioniști cupizi care percep 45% din valoarea cărții, doar ca să o pună
pe raft?
Șirul
întrebărilor stânjenitoare (?) pentru președinte ar putea continua la
nesfârșit. Se pare că a fost mai interesat de propria aură și imagine, de
interesele proprii și de menținerea atmosferei de clan și bisericuță, dominată
de principiul: „Eu te tămâiez pe tine, tu faci la fel cu mine”. Nu s-a arătat
prea preocupat să demaște impostura adevărată, dar s-a grăbit să pedepsească
drastic orice abatere sau ieșire din front. Ca și când n-a auzit că mai există
dialog. Nu contest că se pot ivi neînțelegeri în sânul unei organizații de
nivel național, cu mulți membri și personalități distincte, destul de greu de
armonizat și adus la numitor, dar excluderea din uniune să fie chiar unica
sancțiune la îndemână? Așa sună de urât unanimitatea absolută cu care a fost
adoptată o asemenea decizie, că nu poți să n-o califici ca nedemnă pentru o
organizație pentru care obiectul și obiectivele activităților sunt spirituale
prin excelență și departe de a fi cuantificabile?
Nu
contest subiectivismul relatării mele, dar fac parte cititorului de o mostră de
climat existent în USR sub patronajul lui Nicolae Manolescu. Vreme de doi ani,
am participat activ la viața filialei USR Bacău. Am fost prezent la toate
adunările ei, m-am simțit foarte bine printre colegii de condei și acolo mi-am
lansat câteva cărți. La un moment dat, Calistrat Costin, președintele filialei,
creditat ca om integru și poet de mare clasă, mi-a adus la cunoștință, cu
adâncă părere de rău, dacă nu cu lacrimi în ochi și cu durere abia disimulată,
că dosarul meu a fost aprig și fierbinte susținut la București dar că, ghinion,
comisia de validare nu s-a lăsat convinsă, a aprobat dosarele altor scriitori nemțeni,
dar pe mine m-a lăsat pe dinafară.
În
decurs de aproape opt ani, era a doua tentativă eșuată de a intra în USR. La
îndemnul unor apropiați, m-am adresat direct președintelui, cu mai multe cereri
și memorii, justificative pentru nedumeririle mele și pentru discriminarea cu
care eram tratat. Nu uit să spun că în memoriile trimise subliniam că
apartenența mea la forul suprem al scriitorilor nu-i afecta în niciun fel
bugetul, fiindcă îmi primeam îndemnizația de pensionar de la o academie, ba îl
rugam ca, dacă altfel nu era posibil, să-mi rezerve, totuși, un loc de membru
p.m., adică post-mortem. Nu-l mai costa nimic.
Unul
dintre memorii era însoțit de un pachet cu cărțile mele, pentru biblioteca USR.
Am rugat-o pe secretară ca, înainte de a duce cărțile la locul cuvenit, să-l
roage pe președinte să arunce o privire asupra vrafului de cărți și subliniam
că nu aveam pretenția să pună mâna pe vreuna. Socoteam că nu era posibil ca
acesta, dedat cu cărțile, să nu sesizeze că era vorba totuși de câteva mii de pagini
tipărite. După mai bine de un an de tăcere absolută, secretara îmi expedia un
mesaj: „Suntem cam strâmtorați ca spațiu; pachetul dv. cu cărți se află intact,
așa cum l-ați trimis; puteți să veniți în orice moment să-l ridicați sau să-mi
spuneți ce să fac cu el”. No comment!
Bineînțeles
că prima pornire a fost să-i transmit să ia pachetul și să-l ducă la pubela din
curte. Din curtea forului suprem al cărții. Dar, om civilizat, m-am abținut.
Dragostea cu forța nu mai e la modă, așa că am reluat calea memoriilor directe
către președinte. Din păcate, nu am fost taxat cu vreun semn (nici măcar cu:
„Vezi-ți, domnule, de-ale dumitale, lasă scrisul pe seama noastră!”), în afară
de confirmarea primirii documentelor. Dornic să descâlcesc, într-un fel,
sictirul cu care eram onorat, am rugat secretariatul USR să-mi elibereze o
copie după procesul verbal al ședinței în care s-a discutat dosarul meu, măcar
să aflu motivele respingerii și să mă potolesc. Răspunsul a fost stupefiant. Nu
exista așa ceva. Stimabilul președinte al filialei USR Bacău a făcut uitat
dosarul meu în biroul său și nu l-a supus niciodată analizei comisiei de
validare. L-am contactat telefonic pe respectivul, i-am reproșat lipsa de
fairplay, pentru ca răspunsurile sale să fie uluitoare: a recunoscut că nu mi-a
dus dosarul; a motivat că, de fapt, comitetul de conducere al filialei n-a fost
de acord; și-a exprimat sua culpa pentru minciună; mi-a transmis că pot
să iau orice atitudine vreau, ba m-a sfătuit să mai încerc și la alte filiale
(?!). A doua zi, mă suna din proprie inițiativă, se scuza că la vremea
dialogului din ajun era în mașină (!?) și nu-și aducea aminte prea bine ce mi-a
spus și încheia apoteotic: „Ce, domnule, acum, la bătrânețe, vreți să deveniți
membru USR?!”.
Nu
m-am potolit, un binevoitor i-a făcut cunoscute lui Nicolae Manolescu
plângerile mele. Acesta s-a arătat mirat de toată tărășenia, de parcă memoriile
mele fuseseră trimise cine știe unde, și m-a sfătuit să înaintez o contestație
către comisia de validare, pentru a putea intra în dosarul meu. Am urmat
sfatul, dar, după aproape un an de zile, nimic, absolut nimic nu s-a petrecut.
Din câte știu, există o reglementare a obligației răspunsului la orice petiție
adresată unei instituții, dar USR se plasează deasupra unor asemenea canoane
când are de monitorizat activitatea membrilor ei.
M-am
uitat pe lista celor care au înfierat, în unanimitate absolută și cu mânie
aproape proletară, abaterile unor neaveniți de la linia trasată de domnul
președinte și au parafat excluderea a șase membri USR. M-am liniștit: Calistrat
Costin, ilustru reprezentant al climatului care domnește și însuflețește
uniunea domnului Manolescu, se afla printre ei. Tel père, tel fils sau,
pre limba noastră, cum e turcu’...
Chirurgul Virgil Răzeșu s-a născut la
Brăila, la 7 februarie 1932 (anul acesta împlinește 85 de ani), este doctor în
medicină și cetățean de onoare al orașului Piatra Neamț, oraș în care a
profesat ca medic primar, la Spitalul Județean de Urgență. El a creat Asociația
Chirurgilor din Moldova, este membru al Uniunii Balcanice, Societății
internaționale de chirurgie de urgență și al Academiei de Științe Medicale din
România. Virgil Răzeșu este și un scriitor apreciat, autor al unor cărți de
specialitate, dar și de beletristică. Între anii 1948 și 1950 a fost violonist
în Orchestra Simfonică din Galați, devenind unul dintre fondatorii filarmonicii
gălățene.
