Căutate de unii, evitate de alţii, gărzile sunt pentru viitorii medici o ocazie de a scoate nasul din carte şi a da ochii cu pacienţii. Întâmplări şi impresii din orele petrecute la camera de gardă a Spitalului Universitar sunt descrise la rubrica „Student la medicină“ de dra Sorina Vasile. (...)
Ce simte un student care stă de gardă ca să-şi răscumpere absenţele de la stagiu
Două doctoriţe tinere se învârt în jurul unei bătrâne culcate pe un pat înalt şi portocaliu de la „Deşocare“, camera îngustă unde sunt aduse urgenţele la Spitalul
Universitar de Urgenţă. Îi apasă încheietura mâinii doar-doar găsesc urmă de puls. Înfăşoară braţul cu o manşeta neagră ca să-i ia tensiunea, dar aparatul s-a stricat iar.
Pacienta e foarte slabă. Are obrajii roşii, e galbenă şi trage aer în piept cu gura deschisă în „O“, ca o soprană obosită care face vocalize. De sub pijamaua albă cu floricele ies multe fire albe de plastic, legate la un monitor care bipăie o dată la zece minute.
Doctoriţele care au grijă de bătrână sunt încruntate ca soldaţii în luptă. Când vin analizele, îi mai bagă o rundă de medicamente în branula roz agăţată de o venă mai groasă de la mână. Una din doctoriţe spune îngrijorată: „În ritmul ăsta, nu mai rezistă până mâine dimineaţă. Ce-i mai facem?“.
Cealaltă pune repede stetoscopul pe pieptul bătrânei şi auscultă: „O mai lăsăm puţin şi îi mai punem un rând de perfuzii, parcă şi-a mai revenit puţin de când e aici“.
În cărţi nu există moarte
Stau în camera de gardă din Municipal de şase ore. Fac aici stagiul de Gastroenterologie şi am venit să recuperez două absenţe. Dacă vrei să fii primit la examen, nu poţi să lipseşti la mai mult de trei seminarii sau stagii. În anii mici, înveţi dumnezeieşte lecţiile pe care le-ai pierdut. După anul III, stai câteva ore de gardă şi rogi un doctor să te supravegheze şi să-ţi dea o foaie care să te scutească de absenţe.
Bătrâna îşi mişcă mâna. Mă reped şi apăs cu degetele pe încheietură ca să iau pulsul. Nimic, e prea slab, simt doar bătăile inimii mele care se lovesc de osul ei subţire şi bătrân. Dar respiră încă.
O asistentă şuşoteşte că bătrâna a fost doctor biolog şi a fost adusă cu salvarea dintr-un cămin luxos de bătrâni, unde n-a mai băut şi mâncat de trei zile. Spatele îi e plin de escare, iar până acum nu a venit nicio rudă pentru ea.
Mă concentrez la diagnostic şi scheme de tratament, dar e degeaba. Abia dacă pot să aplic un sfert din câtă medicină ştiu atunci când stau faţă-n faţă cu pacienţi pe moarte.
Ies din clădire, lângă heliportul spitalului, şi deschid carneţelul de la stagiu ca să mai citesc o dată notiţele. În cărţi şi pe foile de la cursuri nu există moarte, diagnosticul e doar o joacă.
Studenţii îngroziţi de gardă
Afară începe să se întunece, e opt seara şi sunt singura studentă de aici. Trebuiau să vină şi alţi colegi din grupă cu mine – facem de la începutul anului planuri că o să mergem la urgenţe în Floreasca sau Municipal şi-o să stăm până picăm de oboseală. Colegii vorbesc mereu de gardă ca de o călătorie palpitantă, genul de lucru pe care trebuie să-l faci măcar o dată în viaţă. Ana, o colegă de an, îmi spune că „s-ar putea să înveţi mai mult dacă stai o noapte acasă, dar în faţa pacientului adus la urgenţe e altceva. E ca experimentul ăla în care oamenii sunt puşi să gândească în situaţii-limită: la frig, la cald şi la durere. E un antrenament“.
Anul acesta nu ne-am adunat niciodată în gardă. O prietenă care ia note bune la examene are nişte frici groaznice de sânge, răni şi morţi. Când dă de ei, o ia o stare de leşin. Altcineva îmi spune că nu suportă mirosul de aici.
Mie mi se înmoaie picioarele când văd rănile de pe spatele bătrânei, dar ies afară, citesc notiţele de stagiu ca pe o carte de rugăciuni şi mă întorc în spital. Ocolesc Deşocarea şi intru în altă cameră, la Medicală, unde sunt consultaţi pacienţii după ce au fost stabilizaţi. Vorbesc cu toţi bolnavii care par vioi şi intră singuri pe uşă. Una din doctoriţele de acolo mă dirijează în timp ce îi examinez, le scriu fişele şi ghicesc diagnosticul. Totul merge şnur.
După un timp, camera se goleşte şi pe hol nu mai aşteaptă nimeni. Doctoriţa de acolo scrie pe o foaie că am recuperat absenţele şi-mi spune să merg acasă.
La urgenţe, luminile nu se sting niciodată
Înainte să plec, trag cu ochiul prin uşa glisantă de la „Deşocare“. E plin de oameni. Bătrâna e încă acolo şi au mai venit alţi şase pacienţi. Dau să intru, dar renunţ. În mână am absenţa recuperată şi simt că a trecut o săptămână de când sunt aici. Nu vreau să aud cum cheamă brancardierul ca să ducă bătrâna sau alt pacient la morgă.
Ies afară, în ploaie, şi plec ruşinată ca un ucenic de croitor care coase greşit tivul cu clientul de faţă. O iau pe poteca din grădina spitalului, mă uit în urmă şi-mi spun cu îndoială că nu contează aşa de tare sfârşitul poveştilor – la urgenţe, luminile nu se sting niciodată.
