Dacă din punct de vedere climatic a început sezonul de primăvară-vară, sub aspect medical am intrat în perioada alergiilor. Caracteristicile diverselor specii de ierburi, copaci şi buruieni ale căror polenuri pot provoaca manifestări alergice respiratorii, cutanate sau conjunctivale sunt descrise în documentarul dlui dr. Ovidiu Berghi.

 "> Răspândirea în România a plantelor anemofile cu potenţial alergenic - Viața Medicală

Răspândirea în România a plantelor anemofile cu potenţial alergenic

de Dr. Ovidiu BERGHI - apr. 27 2012
Răspândirea în România a plantelor anemofile cu potenţial alergenic

Dacă din punct de vedere climatic a început sezonul de primăvară-vară, sub aspect medical am intrat în perioada alergiilor. Caracteristicile diverselor specii de ierburi, copaci şi buruieni ale căror polenuri pot provoaca manifestări alergice respiratorii, cutanate sau conjunctivale sunt descrise în documentarul dlui dr. Ovidiu Berghi.

 

   Aeroalergenele sunt particule aeropurtate care induc reacţii alergice la subiecţii sensibilizaţi şi pot provoca manifestări respiratorii, cutanate sau conjunctivale. Aeroalergenele sunt un subset de forme diverse de aerosoli, variind de la particule submicronice la granule de polen relativ mari, spori fungici, emanaţii animale şi detritusuri biologice (Middleton’s Allergy, 2009). Polenizarea reprezintă procesul prin care grăunciorul de polen ajunge din anteră pe stigmat, unde germinează formând tubul polinic. Polenizarea plantelor se poate realiza prin intermediul vântului (plante anemofile), insectelor şi păsărilor (plante entomofile) şi a apei (plante acvatice) (Faegri K, van der Pijl L, 1979). Plantele entomofile produc în general polenuri grele sau lipicioase care nu devin aeropurtate. Plantele anemofile reprezintă aproximativ o treime din cele peste 250.000 de plante producătoare de polen. Acestea se caracterizează prin producerea de cantităţi mari de polen capabil de a rămâne aeropurtat pentru un timp îndelungat şi transportul aerian la sute de kilometri de la locul de origine; florilor le lipsesc culoarea, mirosul şi nectarul (Middleton’s Allergy, 2009).
   Polenurile cu implicaţii în patologia alergică aparţin ierburilor, copacilor şi buruienilor. Există mai mult de 600 de genuri şi 10.000 de specii de ierburi global (Poaceae). Cele mai importante specii de ierburi cu potenţial alergenic sunt reprezentate de subfamiliile Pooideae, Chloridoideae şi Panicoideae. Climatul temperat, cum este şi cel al României, este dominat de ierburi aparţinând subfamiliei Pooideae. Principalele specii alergenice prezente în ţara noastră sunt reprezentate de: • Poa pratensis (firuţa) – graminee perenă furajeră, adaptată climatului temperat rece şi umed, care începe să crească timpuriu primăvara şi îşi continuă creşterea vara, dacă are condiţii de umiditate corespunzătoare •Lolium perenne (zăzania) – iarbă perenă ce creşte în formă de tufă rară; este răspândită pe pajiştile revene, din regiunea de şes până la munte, polenizează în perioada mai-august. A fost prima graminee furajeră cultivată. Această specie este mult utilizată în regenerarea pajiştilor naturale degradate din zonele colinare şi montane. În Europa, este utilizată în egală măsură pentru refacerea prin supraînsă­mânţare a pajiştilor permanente în amestec cu trifoiul alb sau în amestecuri complexe, pentru înfiinţarea pajiştilor temporare (Maria Schitea, Paul Varga, 2007) • Phleum pratense (timoftica) creşte spontan şi se cultivă mai ales în regiunile mai bogate în precipitaţii; este plantă perenă, cu tufă rară, valoroasă pentru nutreţ • Dactylis glomerata (golomăţul) este o graminee foarte bună de nutreţ, frecvent întâlnită nativ în regiunile temperate şi subtropicale (Africa de Nord, Europa, Asia temperată şi tropicală) (Yan Peng şi colab., 2008) şi intens cultivată pentru nutreţ şi fân (Maria Schitea, Paul Varga, 2007) • Festuca rubra (păiuşul roşu) formează asociaţii întinse, mai ales în regiunea montană; adaptată zonelor cu climat rece şi umed, se recomandă pentru ameliorarea pajiştilor permanente degradate, prin lucrări de supraînsămânţare (Mădălina Gabriela Călugăreanu, 2009) • Holcus lanatus (iarba cailor) este o plantă erbacee din familia gramineelor, nativă şi comună majorităţii ţărilor europene, cu excepţia regiunilor cele mai nordice (Petersen şi colab.,1997) • Anthoxanthum odoratum (viţelar) – denumirea speciei se referă la mirosul caracteristic de cumarină. Se găseşte în toate pajiştile din ţară, în afară de cele din regiunile stepice (Harmanici şi colab., 2000). Sezonul de polenizare al gramineelor este cuprins între sfârşitul primăverii şi mijlocul verii, în ultimii ani cu o posibilă prelungire ca urmare a fenomenului de încălzire globală (Florin Dan Popescu, 2009).
   A doua mare categorie de surse de polen este reprezentată de arbori. Prima familie prezentată este cea a coniferelor. Principalele genuri ale acestei familii sunt reprezentate de Cupresaceae şiJuniperus (Middleton’s Allergy, 2009). În România există două specii de ienupăr indigene, Juniperus communis (ienupărul comun) şi J. sibirica (ienupărul pitic). Ienupărul comun este întâlnit relativ frecvent, solitar sau în mici pâlcuri, în zonele înalte de deal sau de munte, la altitudini cuprinse între 650 şi 1.500 m, iar în zona Carpaţilor Orientali spre Podişul Transilvaniei coboară până la aproximativ 200 m, cum este situaţia zonei Rodna. Ienupărul pitic apare des în etajele subalpin şi alpin din tot lanţul carpatic, invadând în special poienile şi grohotişurile, formând adevărate păduri pitice în Munţii Retezat (Iancu şi colab., 1982). O altă familie de arbori implicată în patologia alergică este Platanaceae. Această familie conţine un singur gen şi nouă specii, distribuite în special în zonele calde. Sezonul de polenizare este exploziv primăvara timpuriu, între martie şi aprilie. Importanţa alergologică a acestei familii este reprezentată de utilizarea sa ca arbore ornamental în parcuri şi grădini, izolat şi în aliniamente. Principalul reprezentant al acestui gen în România este Platanus x acerifolia (platanul).
   GenulUlmus conţine 30 de specii de arbori, arbuşti din zonele subtropicală şi temperată ale emisferei boreale, Eurasia şi America de Nord, la noi semnalându-se 11 specii (spontane sau cultivate). Principalul reprezentant al acestui gen în România este ulmul de câmp (Ulmus minor/campestris). Apare din silvostepă până în zona forestieră, fiind frecvent în pădurile de câmpie şi dealuri joase. Este o specie de amestec, fiind, în cvasitotalitatea cazurilor, diseminată în pădurile de luncă şi şleauri. Un alt reprezentant semnificativ al acestui prezent în România este ulmul de munte (Ulmus glabra). La noi, specia apare din zona colinară până în regiunea montană (făgete montane, amestecuri), poate apărea diseminat sau în pâlcuri până la 1.100–1.300 m. În chei sau pe grohotişuri calcaroase formează, uneori, mici arboreturi pure sau amestecuri cu paltinul de munte. Velnişul (Ulmus laevis) este o specie indigenă mai puţin răspândită faţă de ceilalţi ulmi, fiind sporadic în zona de câmpie şi cea colinară (Oltenia, Banat), legat mai mult de lunci şi zăvoaie. Sezonul de polenizare este sfârşitul primăverii şi începutul verii (mai-iunie).
   Una dintre cele mai importante familii de arbori implicate în patologia alergică este reprezentată de Betaluceae. Principalii reprezentanţi sunt mesteacănul, aninul, carpenul şi alunul. Aceşti arbori pot fi găsiţi în zonele temperate, boreale şi arctice ale emisferei nordice (Middleton’s Allergy, 2009). Mesteacănul este principalul membru al acestei familii din punct de vedere alergologic. În România sunt prezente mai multe specii de mesteacăn. Dintre acestea, cel mai des întâlnit este mesteacănul argintiu (Betula verrucosa/alba/pendula). Este o specie cu mare amplitudine ecologică, specifică pentru zona dealurilor, dar putând coborî la câmpie sau urca în zona montană până la 1.500 m pe coaste însorite. Fiind nepretenţios faţă de climă şi sol, dar iubitor de lumină, mesteacănul este specie pionieră a terenurilor despădurite şi goale, invadantă în tăieturi sau arsuri. Poate forma păduri pure sau amestecuri cu alte specii, spre limita dintre foioase şi conifere. Arboreturi masive sunt prezente în toate regiunile ţării. Sezonul său de polenizare este februarie-aprilie. Un alt reprezentant important al acestei familii este arinul (Alnus glutinosa) (Middleton’s Allergy, 2009). Creşte arborescent pe lângă pâraie şi prin văi, în regiunea de câmpie şi de dealuri, unde formează arinişuri, în păduri mlăştinoase, în general în zonele cu soluri umede (Claessens şi colab., 2010). În România apare pe văile râurilor din zona de câmpie şi de dealuri. Sporadic, urcă în zona montană a făgetelor (800-900 m) sub formă de pâlcuri, iar ca indivizi izolaţi urcă până la 1.300 m în Munţii Harghitei. În Lunca Dunării apare rar, iar în Deltă se găseşte pe grindurile C. A. Rosetti şi Ivancea. Carpenul (Carpinus betulus) este o altă specie de foioase din familia Betulaceae. În România este specie de câmpie şi deal şi participă la constituirea pădurilor de şleau, alături de stejar, gorun, ulm de câmp, jugastru etc. Optimul altitudinal este în intervalul 100-450 m, dar urcă şi în zona amestecurilor de fag cu răşinoase şi a brădeturilor, ajungând până la 1.000–1.200 m în Carpaţii Meridionali. Graniţele arealului românesc sunt silvostepa Moldovei şi a Munteniei, acestea constituind, în acelaşi timp, limita estică a arealului european. Un alt reprezentant important al familiei Betulaceaelor este alunul (Corylus avellana), un arbust care creşte prin pădurile de fag, de ulm, de stejar, în amestec cu arborii de bază sau la margine, sub formă de tufişuri, în zona alpină şi subalpină. Poate fi întâlnit şi pe pajişti. Aria de răspândire – de la câmpie până la munte, frecvent în zona dealurilor. Poate creşte până la cinci metri înălţime. Ultimii trei arbori au sezonul de polenizare din februarie până în aprilie.
   O altă familie importantă de arbori în patologia alergică este Fagaceae. Cei mai reprezentativi membri sunt fagul (Fagus sylvatica) şi stejarul (Quercus robur). Fagul este o specie europeană răspândită în ţinuturile vestice, centrale şi sudice ale con­tinentului, cele mai întinse suprafeţe ocupându-le în fosta Iugoslavie, urmată de România. La noi, este specia cea mai răspândită, ocupând aproximativ două milioane de hectare, adică 31% din suprafaţa păduroasă a ţării. Se întinde în întregul lanţ carpatic. Limita inferioară se găseşte la altitudini de 300–500 m, cea superioară la 1.200–1.400 m. Coboară insular pe văi umede până la 150-200 m; în Banat, pe Valea Cernei şi pe Valea Dunării se găsesc arboreturi până la circa 100 m; urcă în Parâng şi Apuseni la 1.650 m altitudine. Insule izolate se găsesc în Dobrogea, Câmpia Olteniei şi în Câmpia Munteniei. În general, între 500 şi 1000 m altitudine, această specie lemnoasă, formează pădurile în care predomină, ce poartă numele de făgete. Stejarul este un arbore indigen ce atinge 50 m înălţime şi 1 m în diametru. În România ocupă în prezent circa 130.000 ha (2%), alcătuind arboreturi pure sau amestecuri în regiunea de câmpie şi dealuri joase. În zona dealurilor joase apare frecvent pe terase, platforme şi piemonturi; cele mai întinse suprafeţe sunt în sudul ţării, în câmpia vestică, în nord-estul Moldovei şi în centrul Transilvaniei. În treimea superioară a versanţilor, dealurilor sau spre etajul montan inferior se ridică rar şi numai în staţiunile însorite, calde, suficient de umede (luncile largi). Limita superioară a stejăreturilor nu depăşeşte 600-700 m altitudine, iar ca exemplare izolate poate urca la peste 900 m (Munţii Bihor) (Prida şi colab., 2006). Sezonul de polenizare este în lunile martie-mai.
   Altă familie de arbori cu implicaţie în alergologie este Juglandaceae. Principalul reprezentant al acestei familii in ţara noastră îl constituie nucul (Juglans regia). Este o specie cultivată, poate atinge 30 m înălţime şi peste 1 m în diametru. În România, nucul este cultivat în toate zonele ţării, de la câmpie până la circa 800 m altitudine; în zonele colinare este comun, deseori subspontan. În Banat, Oltenia, se pare că este spontan, diseminat în păduri de foioase. Sezonul de polenizare este în lunile aprilie-mai, cantităţile de polen produse sunt mari, dar nu sunt purtate departe de copac, astfel încât importanţa în patologie este mică (Middleton’s Allergy, 2009).
   O altă familie de arbori implicată în patologia alergică este Aceraceae. Principalul reprezentant în România este paltinul cu diferitele sale subspecii: paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), paltinul de câmpie sau arţarul (Acer platanoides), jugastrul (Acer campestre) şi arţarul tătăresc (Acer tataricum, numit şi gladiş sau glădici ). Paltinul de câmp, jugastrul şi arţarul tătărăsc trăiesc de obicei prin pădurile de amestec de foioase (stejar, gorun, fag), prin poieni, tufişuri, la margine de păduri din regiunea de dealuri şi de câmpie. Arţarul tătărăsc se întinde mai mult spre câmpie. Paltinul de munte creşte frecvent prin pădurile de munte (pădurile de conifere răşinoase) şi de dealuri, rar în regiunile de câmpie. Se plantează frecvent ca arbore forestier sau ornamental. Paltinii au sezonul de polenizare în lunile aprilie-mai (Milea Preda, 1989).
   FamiliaOleaceae cuprinde aproximativ 20 de genuri de arbori şi arbuşti dintre care de importanţă alergologică sunt Olea (măslinul), Ligustrum (lemnul câinesc) şiFraxinus (frasinul) (Middleton’s Allergy, 2009). În România, mai bine reprezentaţi sunt lemnul câinesc şi frasinul. Lemnul câinesc sau lemnul câinelui (Ligustrum vulgare) este o plantă lemnoasă întâlnită atât în flora spontană, cât şi ca plantă ornamentală cultivată, în special în plantaţii de tip gard viu. Lemnul câinesc cunoaşte o mare amplitudine ecologică (Iancu şi colab., 1982). Ca plantă sălbatică, se întâlneşte frecvent în zona forestieră de câmpie şi de deal, la marginea codrilor, în tăieturi de pădure şi prin tufărişuri. Din specia Ligustrum vulgare omul a creat numeroase soiuri horticole, care se cultivă în spaţii deschise, mai ales în oraşe, alcătuind garduri vii. În culturi forestiere, se plantează ca subarboret pe versanţii erodaţi (Iancu şi colab., 1982). Sezonul de polenizare este în lunile iunie-iulie (Liccardi G şi colab., 1996) cu men­ţiunea că aria de răspân­dire a polenului este relativ mică (Carinaros şi colab., 2002). Frasinul este celălalt membru al familiei oleaceelor prezent în România. Fraxinus excel­sior este un arbore indigen specific zonelor împădurite, care se întâlneşte şi ca plantă lemnoasă cultivată în scopuri decorative, în oraşe. În flora României, alături de frasinul comun, apar şi alte specii ale genului Fraxinus. Frasinul comun se întâlneşte prin păduri, zăvoaie, lunci, pâlcuri de arbori, de la câmpie, inclusiv în Delta Dunării, până în zona montană joasă. Arboreturile pure se numesc frăsineturi (Fraxineta). De obicei, în zona forestieră, specia creşte în amestec cu alte plante lemnoase (stejar pedunculat, ulm, plop, anin, arţar, păducel, lemn câinesc), în areale caracte­rizate printr-un exces permanent de umiditate. În culturi forestiere, arborele a fost introdus în Delta Dunării, în luncile din unele zone de silvostepă (lunca Buzăului) precum şi în regiunile de deal (dealurile Moldovei). Sezonul de polenizare al frasinului este în lunile martie-mai (Iancu şi colab., 1982).
   Ultima familie de arbori importantă implicată în patologia alergică este Salicaceae. Din această familie fac parte salcia (Salix) şi plopul (Populus). După anumiţi autori, sălciile sunt plante entomofile fără importanţă în patologia alergică (Middleton’s Allergy, 2009), pe când alţii afirmă că salcia căprească (Salix caprea) ar avea, totuşi, o importanţă minoră în alergologie (Diethart şi colab., 2007). În România, apare frecvent în zona colinară, comună în zona montană, rar coboară la câmpie; în etajul molidişurilor, la altitudini mari. Sezonul de polenizare este aprilie-mai. Celălalt gen al familiei este reprezentat de Populus. Principalul reprezentant în România este plopul alb (Populus alba). Apare în regiuni de câmpie şi dealuri joase, obişnuit în luncile râurilor; în lunca şi Delta Dunării formează arboreturi pure sau amestecuri împreună cu plopul negru, sălcii şi aninul negru (zăvoaie). Altitudinal specia urcă până la 800 m. Sezonul de polenizare este asemănător cu al salciei.
   A treia mare categorie de surse de polen este reprezentată de buruieni. Acest termen reprezintă un grup de plante invazive, nedezirabile, care nu sunt arbori sau ierburi. Cele mai importante familii de buruieni sunt reprezentate de Amaranthaceae, Asteraceae, Plantagi­naceae,Polygo­naceae şi Urticaceae (Middleton’s Allergy, 2009). Familia Asteraceae cuprinde 13.000 de specii şi 900 de genuri. Cele mai importante dintre speciile anemofile sunt genurile Ambrosia şi Artemisia (Middleton’s Allergy, 2009). Ambrosia reprezintă una dintre cele mai importante buruieni alergenice la nivel global. Dintre numeroasele specii prezente pe glob, doar două sunt importante din punct de vedere alergologic: Elatior (Artemisifolia) şi Trifida (mai puţin abundentă). Ambrosia este o plantă anuală, perenă, prezentă în grădini, culturi de cereale şi floarea-soarelui, pe marginea drumului, a şoselelor şi căilor ferate, în apropierea clădirilor dărâmate, locurilor părăginite, şantiere de con­strucţii, zone cu pământ excavat, pe terenurile lipsite de vegetaţie şi prost întreţinute. Sezonul de polenizare începe în luna august, atinge un vârf în luna septembrie şi se încheie la începutul lunii octombrie. Se estimează că Ambrosia răspândeşte 100 kg/plantă/an de grăuncioare de polen, fiind din acest punct de vedere planta care produce mai mult polen decât toate celelalte plante ierboase anemofile pe parcursul anului (Carmen Dinescu şi colab., 2005). Studiile ultimilor ani arătă că principalele zone de răspândire ale acestei buruieni sunt cele din vestul şi nordul ţării: Maramureş, Satu Mare, Bihor, Arad, Timiş, Caraş-Severin, Cluj, cu raportări recente ale prezenţei sale în Bărăgan, Bucureşti şi sudul Moldovei (Hodişan şi colab., 2007).
   Artemisia este o familie de buruieni cu potenţial important în alergologie. Genul Artemisia cuprinde câteva zeci de specii dintre care în România cea mai importantă din punct de vedere alergologic este Artemisia vulgaris (pelinul negru). Este comună locurilor rurale, la marginea drumurilor, gardurilor, semănăturilor, în dărâmături, grădini neîngrijite, chiar culturi. În România, polenizarea are loc în lunile iulie-septembrie (de la mijlocul lunii iulie în zonele de sud-est şi în august în Transilvania şi Banat, Oltenia, sudul Bărăganului; în Dobrogea poate continua şi în septembrie) (Florin Dan Popescu şi colab.). Un alt reprezentat important al acestei familii este genul Xanthium (ghimpele). Potenţialul alergenic al ghimpelui comun (Xanthium strumarium, Xanthium commune) este extrem de mare din cauza mărimii relativ reduse a polenului său (20–30 um). Planta creşte în câmpuri cultivate, terenuri în paragină, plaje şi dune de nisip (Middleton’s Allergy, 2009).
   O familie importantă de buruieni cu potenţial alergenic este şi Urticaceae. Principalii reprezentanţi din punct de vedere al patologiei sunt Urtica şi Parietaria. În Europa şi România, familia Urtica este cel mai bine cunoscută pentru urzică (Urtica dioica). Urzica este o plantă erbacee care creşte pretutindeni, în locuri cultivate şi necultivate, în şanţuri, pe lângă drumuri, pe marginea apelor, în păduri şi pe locuri grase unde au fost stâne de oi, păduri frecventate de vite (Taylor şi Kenneth, 2009). Sezonul de polenizare este cuprins între sfârşitul lunii mai şi octombrie (Middleton’s Allergy, 2009). Celălalt membru important alergologic al acestei familii este Parietaria. P. officinalis (paracherniţă) reprezintă principalul repre­zen­tant al acestei familii în România. Paracherniţa este o plantă ierboasă, bianuală sau perenă, care este întâlnită până la 700 m altitudine, prin zăvoaie, pe lângă păduri, prin locuri umbroase şi necultivate, printre ruine sau pe ziduri vechi, grohotişuri. Sezonul de polenizare durează din luna mai până în septembrie.
   FamiliaPlantaginaceae are un singur membru alergenic, Plantago lanceolata (pătlagina îngustă). Pătlagina este o plantă erbacee perenă, spontană şi cultivată, comună în toată ţara, se poate întâlni pretutindeni adaptându-se foarte uşor şi rapid în orice fel de condiţii, de la şes la munte, atât pe păşuni cât şi în culturi, pe marginea drumului sau a apelor. Pătlagina are sezonul de polenizare din mai până în septembrie.
   FamiliaPolygonaceae sau familia hrişcăi cuprinde un grup divers de aproximativ 40 de genuri incluzând buruieni, arbuşti şi câţiva copaci, aproape în exclusivitate entomofile cu excepţia rubarbei şi a măcrişului. Genul Rumex (măcriş) este singurul membru alergenic cunoscut al familiei (Middleton’s Allergy, 2009). Răspândit prin păduri şi fâneţe în zonele de deal şi câmpie, mai puţin la munte, margini de pădure, pe pajişti, la margine de drum. Îi place solul argilos şi locurile umbroase. În România există mai multe varietăţi ale plantei: Rumex acetosa (măcrişul mare, care are şi valoare culinară), R. acetossella (măcrişul mărunt, măcrişul iepurelui sau trifoiul), R. crispus (dragavei sau ştevie creaţă), R. alpestri (măcriş ciobănesc) şi R. scutatus. Principalul reprezentant alergenic al acestui gen este R. acetosa. Măcrişul are sezonul de polenizare de la sfârşitul lunii mai până în iulie.

Cunoaşterea zonelor geografice cu potenţial alergenic reprezintă pentru medic şi pentru pacient o modalitate de recunoaştere şi de control adecvat al bolii alergice. 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe