La
finalul săptămânii trecute, chiar de Ziua Națională a României, au văzut lumina
două documente așteptate încă de la începutul anului de întreaga comunitate de
dezvoltare internațională, anume evaluările ajutorului internațional bilateral
și multilateral pe care îl oferă guvernul britanic. Pentru context, Marea
Britanie cheltuiește anual aproximativ 12 miliarde de lire în acest scop, din
care puțin peste un miliard (pentru comparație, aproximativ egal cu bugetul
anual al Ministerului Sănătății din România sau 20% din bugetul FNUASS) pentru
programe de sănătate. Așteptarea colectivă din jurul celor două evaluări
(aflate la a doua iterație, după primele ediții din 2011) a fost cu atât mai
anxioasă cu cât criza încă nerezolvată a refugiaților, mișcarea către Brexit și
orientarea noului guvern de la Londra, independent și în legătură, anunțau cu
certitudine schimbări în politica de aid și în fondurile alocate
acesteia. Al doilea donator național după guvernul Statelor Unite (concurență
mare pentru locul al doilea, cu Germania) și cu o prezență solidă pe teren,
mișcările Marii Britanii pe scena dezvoltării au valoare de exemplu pentru toți
partenerii și schimbă – la propriu, vieți.
La
o primă citire, conținutul celor două documente are gust distinct dat de
ingrediente controversate. Cele mai multe mesaje-cheie pot doar să bucure
ochiul cititorului: menținerea explicită a angajamentului de a păstra
contribuția de 0,7% din venitul național brut pentru ajutor internațional
(fiind primul stat membru G7 care a atins pragul autoimpus de 0,7%),
confirmarea angajamentului de a veni în ajutorul celor săraci și marginalizați,
accentul pe drepturile și bunăstarea femeilor, asumarea leadershipului în
sprijinul persoanelor cu dizabilități. Dincolo de acestea, mesajul de bază este
clar: într-o lume cu schimbări accelerate, modul de a face dezvoltare globală
trebuie să se schimbe și el, mai exact să devină mai eficient. Tema eficienței
apare consistent sub semnul principiului explicit de a maximiza impactul
banilor strânși de la contribuabili, concretizat în trei direcții: o revoluție
globală a transparentizării în sensul publicării bugetelor la fiecare nivel și
facilitarea examinării de către oricine a modului în care sunt cheltuiți banii;
extinderea programelor de plată în funcție de performanță; folosirea „rațiunii
și a dovezilor pentru a ne asigura că investițiile noastre în ajutor
internațional fac cel mai mult bine posibil și sunt cost-eficiente cât de mult
posibil”. Mesajul puternic aici nu este dat de noutate, întrucât Department for
International Development (DfID), brațul guvernamental care coordonează peste
80% din bugetul de resort, este deja un lider instituțional global în metodologii
de monitorizare și evaluare a programelor, inclusiv sub aspectul
cost-eficienței; mai interesant este, în schimb, că acest punct focal introdus
în evaluările din 2011 rămâne pe agendă și rolul său va continua să crească. De
exemplu, 30% din fondurile britanice către agenții ale Națiunilor Unite vor fi
alocate de acum înainte în funcție de performanță.
Cele
două evaluări dau nume de țări și instituții care vor continua să beneficieze
(sau nu) de banii guvernului britanic. Aici încep să se agite spiritele,
într-unul dintre punctele fierbinți ale întregului demers. În funcție de aceste
nume, unii oameni își vor pierde funcțiile și alții și le vor păstra. Greșesc,
voiam să spun că unii oameni își vor pierde viețile și alții și le vor păstra.
Sunt valabile amândouă până la urmă, mergem mai departe. La categoria
instituții care cheltuiesc frumos și corespunzător (transparent și eficient)
banii contribuabilului britanic se numără Banca Mondială, Fondul global de
luptă împotriva HIV/SIDA, tuberculozei și malariei (UNAIDS) și Alianța globală
pentru vaccinuri și imunizări (GAVI). Printre cei din coada listei, UNESCO și
Banca de Dezvoltare a Caraibelor, ceea ce a și declanșat reacția promptă de
„dezamăgire profundă” a directorului general UNESCO. Precum influentul World
Health Report 2000, care a clasificat performanța sistemelor de sănătate și i-a
scos pe francezi pe locul întâi, renume care le-a și rămas în mare măsură până
în ziua de azi, metodologiile vor fi mereu criticabile. Important este,
întotdeauna, să publici și nota metodologică în baza căreia ai luat decizia,
ceea ce DfID a și făcut, întru folosul industriei de comentatori și experți
pentru lunile care urmează.
La
categoria țări, lucrurile sunt mai nuanțate. În principal, mesajul este unul de
concentrare a activității pe statele fragile și cele măcinate de conflict. Sunt
nominalizate cele din Orientul Mijlociu – Siria, Turcia, Liban – și „arcul de
instabilitate” din Africa – nordul Nigeriei, Niger, Mali și până în Somalia –
drept candidați la sprijin direct în perioada următoare. Mesajul mai amplu, în
schimb, este că strategia de ajutor internațional va urmări și alinierea mai
strânsă cu strategia comercială a Marii Britanii. Acest aspect lasă nenumite o
serie de țări care nu sunt tocmai în situații dificile și, prin urmare, nu ar
fi chiar cea mai evidentă categorie de beneficiari – China, India sau Mexic.
Mai mult, la evaluarea din 2011, ajutorul pentru China a fost eliminat, în timp
ce pentru India a fost înghețat cu totul. Rămâne de văzut dacă noua politică
urmărește, de fapt, dezghețarea pe ușa din dos a fluxurilor financiare către
acești parteneri, care nu ar da tocmai bine având în vedere că pe copertă scrie
cu litere de-o șchioapă că toată ideea este combaterea sărăciei. Exista sărăcie
peste tot, e adevărat, dar parcă în unele locuri guvernele sunt mai înzestrate
să o combată decât în altele.
Nu
e totul, așadar, lapte și miere de transparență în alocarea resurselor. La
încheierea turului de orizont, una dintre prevederile mai puțin așteptate este
creșterea plafonului de înzestrare a CDC Group, brațul pentru profit al DfID,
care investește în același domeniu, dar în sectorul privat: mici businessuri în
agricultură, școli sau spitale private și altele. Totul bine și frumos, doar că
plafonul crește de patru ori față de cât e în prezent (de la 1,5 la 6 miliarde
de lire) și respectivul CDC tocmai a ieșit șifonat din ancheta parlamentară
care i-a examinat operațiunile și a găsit că nu prea e clar cum anume au impact
investițiile pe care le face. Acele milioane de slujbe noi promise de
investiții în Africa și Asia de Sud nu sunt demonstrate foarte convingător. În
rest, totul e ok.
La
final de an, nu strica, așadar, o reîmprospătare, fie și sumară, a
vocabularului bugetar. Problemele celor bogați care investesc un modest și
rotunjit 1% din avuția națională în locuri sărace se pun, carevasăzică, în
termeni de „rațiune”, „impact”, „transparentizare” și „dovezi”. Nu-i momentul
pentru comparații desuete, dar merită punctat nivelul discuției. Drumul până la
refugiul eluziv în vorba veche „ai bani, ai probleme” trece prin multe
explicații de dat din partea celor care drămuiesc tot cam pe atât, dar în cu
totul alte condiții.
