În eseul „Risc şi opunere“ („Viaţa medicală“
nr. 38 din 21 septembrie 2012, pag. 5), dr. Al. I. Trifan ne oferă următoarea
definiţie: „Riscul are ca fundal personalitar curajul, iar ca specie tipologică
îndrăzneţul“.
La alegerea profesiunii medicale, nimeni nu-ţi
expune riscul pe care ţi-l asumi, inclusiv de a exista. Peste ani, îmi stăruie
în minte îndemnul-definiţie dat de doi mentori, Iosif Bulbuca (Timişoara),
urolog, şi Ioan Juvara (Bucureşti), chirurg: „Indiferent de guvernare, medicul
trebuie să fie în opoziţie!“. De-a lungul carierei universitare şi
chirurgicale, am respectat îndemnul celor doi corifei, fiind simpatizat de
unii, antipatizat de alţii şi, evident, tratat cu indiferenţă de o parte.
Exprimarea în limba română este de o
plasticitate, o expresivitate şi o frumuseţe impresionante. Din poezie, proză
ori critică, înţelegem sfera de cuprindere diferită pentru sinonime precum:
încumetare, îndrăzneală, cutezanţă, curaj, temeritate, eroism.
Într-o ţară cu sistem sanitar pe cale de
disoluţie, în care se încearcă înlocuirea întregului cu o reţea de spitale
publice ori private, mai nou cu „şapte megastructuri regionale funcţionale“,
sunt invitaţi medicii curativi politicieni să decidă viitoarea orientare
legislativă. Numai cine nu vrea nu vede ori nu înţelege: presiunea pe instituţiile
medicale publice, atâtea câte vor rămâne, va fi extrem de mare, costurile greu
de anticipat, emigraţia creierelor cu halate albe exponenţială. Or, într-o
astfel de societate, profesiunii medicale îi rămân deschise căile opoziţiei –
active, pasive, a autoguvernării după cutuma bunului-simţ şi a jurământului
hipocratic. Alegerea acestei căi presupune îndrăzneală, cutezanţă, curaj,
temeritate, adeseori eroism. Raţiunea de a exista a acestei profesiuni, cea
medicală, „nu ca oricare alta“, înseamnă risc major asumat de medicii de
familie, de medicii specialişti, în faţa agresiunii de politică sanitară.
Chiar dacă diletantismul şi autoritarismul
sunt promovate şi în sănătate, marea majoritate a corpului medical este educată
în respectul faţă de sine şi de ceilalţi. Ce este civilizaţia altceva decât
„exerciţiul permanent al respectului“ (Goethe)?
