S-ar putea spune, oare, că lipsa implicării, dezinteresul față
de acumularea de cunoștințe, lipsa de reacție la îndemnul de a deveni un medic
bun sau foarte bun reprezintă dovezi de necolegialitate? Astăzi aș spune: da.
De ce astăzi? Pentru că se încheie o nouă sesiune de examene și foarte curând
urmează un nou examen de admitere la facultățile din cadrul universității
noastre. Unii colegi trec în anul doi, alți viitori colegi ar urma să ni se
alăture. Și?
Încep fiecare an universitar îndemnând studenții să nu rămână
pasivi, ci să cânte imnul național măcar la debutul fiecărui an. Apoi le spun
că am speranța că ei „vor aduce schimbarea“; pentru că este nevoie de schimbare
în bine, pentru că speranța stă mai departe în cei tineri. Însă, pe măsură ce
timpul trece și ne îndreptăm spre ultimul curs, îmi vine să nu mai fac niciun
bilanț, pentru că o atare analiză este, din păcate, apăsătoare. Așa cum un
coleg mai tânăr spunea, acesta este riscul pentru cel căruia îi pasă. Îmi pasă
și de viitorii colegi, îmi pasă și de evoluția universității noastre, îmi pasă
și de pacienții români care ar urma să fie îngrijiți în cadrul sistemului
nostru de sănătate. Dacă îți pasă, poate fi tare greu. Este greu.
De ce astăzi? Pentru că un alt îndemn pe care îl adresez
viitorilor colegi încă din primul curs este să îmi facă o bucurie și să mă
ajute să am, la final de semestru și de an, cataloage pline cu note de zece.
Este cadoul pe care mi-l doresc. Eu să explic, ei să întrebe tot ce nu înțeleg,
eu să discut despre colegialitate, ei să îmi arate că oricum știau ce înseamnă
aceasta și se apucă să o întărească pe măsură ce cresc, pe măsură ce trec în
ani mai mari, lucrează împreună, se ajută, își pun întrebări, dezbat probleme
legate de materiile din fiecare an, se dezvoltă împreună, colegial. Câtă
bucurie aș avea să pot să observ că toate acestea se întâmplă! Un cadou
minunat.
De ce astăzi? Pentru că s-a încheiat încă un an universitar și
pentru că, în loc de un catalog plin de note de zece, abia de apare câte una,
firavă, între tot soiul de alte note nepotrivite pentru un viitor medic.
Studenții sunt foarte nemulțumiți când li se spune: „Dacă aveți de tratat n
subiecte și între subiectele tratate există vreunul la care nu scrieți nimic,
nota finală nu poate fi mai mare de patru“. Mulți calculează „matematic“ și își
spun: „Cum să ai patru de 8 și un 1 și să iei nota 4? 33 împărțit la 5 dă cu
totul alt rezultat!“. Da, este alt rezultat, dar cum să te duci la un bolnav și
să îi spui: „Cu privire la boala dumitale, eu am avut nota 1, nu am știut
nimic, îmi pare rău, fă-te singur sănătos!“? Nu se poate! Un medic prost
pregătit îi încurcă și pe ceilalți colegi care s-ar putea baza pe el. Din
principiu, cum să te aștepți că ai un coleg care nu are habar? Iar lipsa de
cunoștințe se manifestă chiar în gardă sau într-un moment critic în care chiar
nu poți să îi dai o mână de ajutor pentru că ești prins într-un alt consult,
într-o altă problemă urgentă.
De ce astăzi? Pentru că stai și corectezi și, printre altele,
citești „nume care nu îți spun nimic“. Te întrebi: „Oare cine este acest viitor
coleg, că parcă în zece luni nu am auzit niciodată de el?“. Este exact la fel
ca senzația pe care o ai la examen, când sala este plină „ochi“ (nu se mai
chiulește, ca la curs) și te uiți, iar majoritatea figurilor nu îți spun nimic,
parcă nu le-ai fi văzut niciodată. Iar senzația este cu atât mai apăsătoare cu
cât îți dorești colegialitate, să vezi speranța medicinii și a societății
românești de mâine. Dar, ajungi în fața tezelor, citești și te îngrozești (pe
alocuri). Vrei să dai numai note mari și nu găsești aproape niciun subiect care
să răspundă acestui criteriu. Să o luăm altfel. Sunt notele atât de importante?
Am mai spus-o și cu altă ocazie, nu poți evalua un coleg doar prin prisma
rezultatului obținut într-un ceas și jumătate sau două, la examen. De asta
medicina nu se face la „fără frecvență“. Pentru aceasta avem luni de zile de
pregătire, seminarii și lucrări practice, lucrări de control și colocvii (mari
consumatoare de timp, mulți râd de mine și mă îndeamnă să o las „mai moale“ că
tot „nu duce la nimic“). Organizez aceste examene pregătitoare pentru a îi
antrena pe studenți în viitorul lor medical, din încercarea de a îi face să
înțeleagă că medicina nu e meserie, ci misiune, că munca alături și pentru
bolnav este serioasă și necesită dedicare în mod susținut și nu doar de câteva
ori pe an, la examen. Senzația apăsătoare nu este numai a mea. O resimt și
colegii care lucrează cu studenții la lucrările practice. Pe parcursul anului,
le explică, încearcă să îi capaciteze, îi apără și îi susțin în fața mea: „Sunt
copii buni, fiți îngăduitor“. În final, la proba practică și după examenul
final, se iau cu mâinile de cap și îmi spun: „Oare ce se petrece, am vorbit
degeaba un an întreg? De ce nu au învățat?“ și se întreabă dacă nu cumva au
greșit ei, se întreabă cum să procedeze ca să le poate fi de ajutor acestor
copii.
În unul din anii precedenți am făcut un test. Mi-am propus să
repet o anumită noțiune de mai multe ori și am notat de fiecare dată când am
făcut-o. Pe parcursul anului respectiv, am spus-o de nouăsprezece ori. La
examen, tot s-au găsit destui să o greșească. Nu am mai făcut așa ceva de
atunci. Dar stau și mă mir: cum este posibil ca, după un an de microbiologie, o
bună parte din studenți să discute în cadrul examenului microbiologic analiza
frotiului fixat și colorat și să „explice“ că microbii sunt... mobili (câtă
vreme aceștia sunt morți)? Ce să explici cu privire la aceasta? Unde este
atenția? Unde este dorința de a înțelege? Mă gândesc să scriu o carte de
„perle“, în care să citez din lucrările de control, lucrările de la colocviu și
tezele de examen. De ce? Ca să le trezească atenția. Îi rog pe studenți să se
autoevalueze. Și nu doar „de silă“, ori pentru că îi pune cineva, ci să înceapă
să facă această evaluare, la fiecare materie, în fiecare an universitar, ca să
tragă linie și să vadă ce ar mai trebui făcut pentru dezvoltarea lor. Puțini
ascultă acest sfat. Unii îmi scriu după ce află nota la microbiologie: „Îmi cer
scuze, am primit notele la examen și aș vrea să vă rog, dacă se poate, să-mi
recorectați lucrarea; am avut impresia că m-am descurcat mai bine. Sper să nu
vă supărați“. Cum să mă supăr? Asta este datoria mea, și eu aș putea greși.
Citesc din nou, apoi îi scriu viitorului coleg ce nu a scris, ce a greșit și
întreb: „Tu ce notă ți-ai da?“. Răspunsul direct se evită, pentru că toți
studenții care au dorit ca eu să revăd tezele au recunoscut că nu au primit o
notă mai mică decât cea meritată.
De la începutul anului, în afară de lista cu aproape o sută de
sfaturi pe care le-o ofer, le spun că îi văd pe toți ca pe viitori colegi și că
pornesc în fiecare an (în ciuda rezultatelor din anul precedent) de la premisa
că toți vor să devină medici foarte buni și oameni pe măsură. Le spun că nu fac
nicio diferență între ei, îi consider pe toți la fel și am toată considerația
pe care pot să o am pentru viitorii colegi. Îi rog să facă efortul de a
participa împreună la un exercițiu în care să arătăm că putem și așa, să avem
cursuri care pot fi întrerupte de întrebări, să dezbatem la curs și la
lucrările practice, dar și la cercul de microbiologie. Îi rog să observe, să
spună, să întrebe și să facă. Și îi mai rog ca, dacă încep un lucru, să îl ducă
până la bun sfârșit. Dar, până la sfârșit, mă gândesc că lipsa implicării,
dezinteresul față de acumularea de cunoștințe, lipsa de reacție la îndemnul de
a deveni un medic bun sau foarte bun reprezintă dovezi de necolegialitate. Iar
eu aș dori ca domeniul medical să fie plin de colegi!
