Ne întrebăm – fără să pot estima semnificaţia
lui ne, deoarece aparent nepăsarea a atins cote foarte mari – de ce nu
merg corespunzător anumite lucruri şi nu găsim răspunsul. Sau ne amăgim că nu
cunoaştem acest răspuns. Eu mă întreb uneori dacă această rubrică are mai mulţi
cititori (ştiu că există cel puţin patru, sunt colegii care mi-au spus aceasta)
şi dacă opiniile prezentate trezesc o anumită reacţie, care este această reacţie
şi, mai ales, dacă există şanse ca mentalitatea actuală să se schimbe în bine.
Este posibil să greşesc, dar, dacă am început să scriu despre colegialitate şi
despre lipsa acesteia, am făcut-o motivat de exemplele negative întâlnite „la
tot pasul“. Senzaţia mea este că suferim de o crasă lipsă de colegialitate, iar
exemplele bune reprezintă excepţia care întăreşte regula.
Exemplele negative apar de timpuriu şi sunt
foarte frecvente în rândul tinerilor viitori colegi, studenţi la medicină. Ce
este de făcut? Răspunsul este în acelaşi timp şi relativ simplu, dar şi foarte
complicat. Iar ceea ce lipseşte din start este necunoaşterea (sau ignorarea)
existenţei acestei probleme, lipsa oricăror măsuri pentru a schimba situaţia
actuală – veşnicul „merge şi aşa“. Merge, dar până când? Şi cu ce riscuri? Şi până
unde?
La ultima întâlnire a Cercului de
microbiologie, studenţii participanţi mi-au făcut o surpriză: au printat mai
multe fotografii pe care le-au considerat reprezentative pentru acest an, au
venit rând pe rând la catedră şi au spus câteva cuvinte, apoi au prins poza şi
comentariul lor pe un panou lăsat ca amintire. Majoritatea celor care au vorbit
au punctat protestele organizate pentru susţinerea Institutului Cantacuzino.
Din multele evenimente ale acestui an universitar, se pare că această acţiune
de susţinere i-a marcat cel mai tare. Şi pe bună dreptate. Din cei peste 8.700
de studenţi ai universităţii, câţiva chiar au arătat că simt ceea ce înseamnă
spiritul de colegialitate, gândul la ceilalţi, eliminarea nepăsării, îmbinarea
între colegialitate şi spiritul civic, punctarea democraţiei prin fapte. În
urmă cu o săptămână, am mai aflat câteva mici amănunte cu privire la acţiunea
lor. Nici acum nu ştiu exact ce le-a determinat decizia ca în 27 februarie să
treacă la acţiune, aşa cum nu ştiu nici de ce am aflat aceasta după destul de
multe zile. Am remarcat din istorisirile lor că, încă de la început,
anticolegialitatea şi-a demonstrat prezenţa: „Ne-au spus că nu o să primim nici
măcar 50 de like-uri la pagină şi că, dacă o să le primim, o să vină
doar de la câţiva bunici şi prieteni“. Aici intervine mirarea mea: cum este
posibil ca un tânăr, o persoană care ar trebui să reprezinte speranţa, să
judece atât de îngust, de egoist, de negativ? Cum este posibil ca unui tânăr să
nu îi pese de aproape nimic în afară de mica sferă a interesului propriu? Cum
se poate ca un tânăr să treacă impasibil pe lângă oameni aflaţi în suferinţă?
(În luna respectivă, protestele faţă de lipsa salariilor şi imposibilitatea de
a se mai descurca în aceste condiţii erau frecvente, iar drumul către sălile de
curs şi lucrări practice trecea pe lângă protestatari.) Care este motivul
pentru care s-a ajuns ca tinerii de 20–24 ani să fie nepăsători faţă de tradiţie,
faţă de istorie, faţă de prezent şi viitor? Cum de atunci când un grup mic de
studenţi ia atitudine, ceilalţi încep să le râdă în nas înainte de a încerca să
mişte măcar şi un singur deget pentru o cauză nobilă? Cum? Aceasta este
colegialitatea?
Şi ce este de făcut? Pentru că din cauza
unor atitudini nepotrivite suferă şi va suferi un întreg sistem sanitar, ba
chiar o ţară întreagă! Iar, în cazul egoiştilor, suferinţa se va întoarce
inerent şi către ei, pentru că este un cerc din care nu se poate ieşi. Chiar şi
atunci când ţi se pare că nu ar fi treaba ta, faci de fapt parte dintr-un
sistem (cel sanitar) şi toate acestea sunt treaba noastră – toţi cei din
sistemul sanitar sunt colegii noştri. Toţi cei care au făcut ca, în plină
epidemie de difterie în fostele state sovietice (sute de mii de îmbolnăviri,
multe mii de decese!), să nu apară niciun caz de difterie în România sunt
colegii noştri (chiar dacă acum au mai îmbătrânit, sunt mai aproape de pensie,
nu mai sunt luaţi în seamă şi se uită atât de uşor munca lor). Cum ar fi arătat
România anilor de imediat după 1990 fără aceşti colegi din zona sănătăţii
publice, din zona diagnosticului, din zona producerii de vaccinuri? Ne pasă sau
ne permitem să fim nepăsători?
Aşadar, nici nu apăruse bine pagina „Nu
desfiinţării Institutului Cantacuzino“ că anti-colegii deja găsiseră noduri în
papură şi motivaţii pentru a lansa comentarii nepotrivite. Ceea ce pare şi mai
ciudat este că efortul de a face rău este mai mare decât timpul petrecut pentru
a face un lucru cât de cât bun. Cu alte cuvinte, în locul unor comentarii
răutăcioase, era mult mai la 
îndemână pentru toţi colegii viitori medici să
participe la acest proiect, de susţinere a unei instituţii de marcă a
trecutului, prezentului şi viitorului ţării noastre. Dar, pentru asta, trebuie
să înţelegem ce înseamnă colegialitate şi să o aplicăm în viaţa de zi cu zi. O
atitudine în acest sens ar putea să ne întărească, să ne ajute să contribuim la
o schimbare în bine, chiar dacă rezultatele nu se pot vedea imediat. În schimb,
există „colegi“ care spun fără jenă: „Pentru mine este paralel ce se întâmplă
cu Institutul Cantacuzino“. Sau alţii care consideră că postările privind
Institutul „devin cam agresive“. În timpul „somnului colegial al celor mai mici
sau mai mari“, colegii din Institut continuă să reziste fără salarii sau cu
salarii foarte mici. Această rezistenţă amână sau nu permite (încă) desfiinţarea
unei structuri strategice pentru statul român. Dar oare „colegii“ au încercat
să înţeleagă noţiunea de „institut strategic“? S-au gândit că, pentru a menţine
sănătatea unui popor, este nevoie şi de instituţie, dar şi de oameni care să
lucreze în aceasta? Oare cum de au ajuns atât de mulţi concetăţeni să se
comporte ca şi cum ar fi legaţi la ochi şi urechi? Este bine aşa? Iar dacă nu,
ce este de făcut?
De ce am ajuns în situaţia aceasta? Ne
amăgim că nu cunoaştem răspunsul. Eu cred că îl ştiu: asta s-a dorit şi acesta
este modul în care s-a indus schimbarea de mentalitate începând cu decembrie
1989. Soluţia? Trezirea din somn cât încă nu este prea târziu. Bruma de
colegialitate pe care o putem remarca în cazul celor care o practică trebuie
întărită şi extinsă, trebuie preţuită. Comunitatea medicală trebuie să acţioneze
şi să demonstreze – prin proiecte mai mici sau mai mari – că se poate.
